#sit

• abandonat1 (adj.) — Care a fost lăsat singur, părăsit sau privat de îngrijire părintească, medicală ori afectivă; descriptor clinic utilizat pentru subiecții care au experimentat o ruptură brutală a legăturilor primare de atașament. În plan psihologic, un copil sau pacient abandonat prezintă un risc major de a dezvolta tulburări anxios-depresive și tulburări de personalitate de tip borderline.
• abărlău — Termen din medicina populară românească sau fitoterapia arhaică utilizat regional pentru a denumi extracte, infuzii concentrate sau soluții empirice preparate din plante cu efecte purgative puternice, vomitive sau ușor toxice. În vechile practici empirice din sate, aceste amestecuri curative erau folosite pentru 'curățarea sângelui' sau eliminarea paraziților intestinali, intoxicațiile accidentale cu abărlău fiind frecvent documentate în rapoartele medicilor de plasă din secolele trecute.
• abarticular — Termen medical folosit pentru a descrie structuri, procese inflamatorii sau simptome localizate în exteriorul unei articulații, dar în imediata ei vecinătate (tendoane, ligamente, burse seroase). Reumatismul abarticular (cum sunt tendinitele sau bursitele) se manifestă prin dureri periarticulare, fără a afecta cartilajul sau membrana sinovială internă a articulației propriu-zise.
• Abbeville — Localitate din Franța unde au fost descoperite primele vestigii ale culturii paleolitice inferioare. În studiile de antropologie fizică și paleoantropologie medicală, situl este de referință pentru analiza resturilor osteologice timpurii și a primelor interacțiuni bio-culturale ale hominizilor europeni.
• Aberdeen — Oraș de coastă major din nord-estul Scoției, cu relevanță profundă în istoria epidemiologiei, științelor medicale și cercetării nutriționale globale. Găzduiește renumita Universitate din Aberdeen (fondată în 1495) și Institutul Rowett, locuri unde s-au realizat descoperiri fundamentale în controlul infecțiilor (precum studiile pionierat ale lui Alexander Ogston asupra stafilococilor) și politici de nutriție publică aplicate la nivel internațional.
• abeș — Termen arhaic din medicina populară românească, utilizat regional în trecut pentru a denumi viermii intestinali, limbricii (Ascaris lumbricoides) sau, în sens larg, paraziții interni ai organismului uman și veterinar. În vechile credințe empirice din sate, prezența unui abeș era asociată cu simptome precum spasmele abdominale nocturne, scrâșnitul din dinți la copii, lipsa poftei de mâncare sau stările de slăbiciune extremă, fiind combătut cu remedii fitoterapeutice agresive din plante amare.
• abilitare — Acțiunea de a abilita și rezultatul ei; obținerea sau acordarea formală a unei competențe, a unui drept legal ori a unui titlu oficial. În sistemul universitar românesc contemporan, reprezintă certificarea calității de conducător de doctorat, obținută în urma susținerii unei teze specifice de către un cadru didactic cu titlul de doctor.
• abjurare — Acțiunea de a abjura și rezultatul ei; renegarea publică, solemnă și formală a unei credințe, doctrine sau promisiuni sacre. În context istoric, abjurarea reprezenta un act juridico-religios consemnat în scris, adesea necesar pentru reconcilierea unui individ cu comunitatea ecleziastică din care fusese exclus.
• ablactație — Procesul, perioada sau modalitatea de înțărcare a unui sugar; variantă conceptuală pentru 'ablactare' care pune accentul pe starea de tranziție alimentară și emoțională. În analizele sociologice, termenul descrie ansamblul de obiceiuri și strategii comunitare care guvernează separarea nutrițională a generațiilor.
• aboală — Termen medical vechi sau regionalism utilizat în trecut în satele românești (în special în anumite graiuri meridionale sau transilvănene) ca o formă derivată ori alterată fonetic pentru a descrie o stare de suferință ușoară, o indispoziție fizică trecătoare, o boală de mică gravitate sau o slăbiciune corporală.
• abominație — Faptă, comportament, stare sau obiect de o ticăloșie ori urâțenie extremă, care provoacă o repulsie profundă, groază, dezgust spiritual sau condamnare morală absolută. În textele religioase sau biblice vechi, termenul desemnează păcate grave, practici idolatre ori lucruri spurcate și necurate din punct de vedere spiritual.
• abominațiune — Forma completă, etimologică și tradițională a substantivului care desemnează o faptă, un comportament sau o situație de o ticăloșie ori urâțenie extremă, care stârnește o repulsie profundă, groază, dezgust spiritual sau condamnare morală absolută. În limba română modernă, este utilizată mai rar decât varianta sa redusă „abominație”.
• abrevia — A prescurta un cuvânt, o expresie sau un text în scris, prin păstrarea doar a unor litere (de obicei inițiale) sau printr-un simbol convențional; a reduce lungimea unei expuneri.
• abroga — (Juridic) A anula, a desființa sau a scoate din vigoare o lege, un decret, o ordonanță ori un alt act normativ în mod oficial, printr-o nouă dispoziție legală de rang egal sau superior.
• absconsitate — Substantiv abstract ce desemnează starea, calitatea sau caracterul a ceea ce este ascuns, obscur, indescifrabil sau complet tăinuit înțelegerii și rațiunii. În epistemologie și filozofia moralei, termenul face referire la impenetrabilitatea conceptuală a anumitor sisteme de gândire sau la obscuritatea deliberată a unor principii etice greu de justificat rațional.
• absconzitate — Variantă ortografică și fonetică rară sau arhaică a substantivului abstract 'absconsitate', utilizată în trecut pentru a desemna starea, calitatea sau caracterul a ceea ce este profund ascuns, obscur, tăinuit sau indescifrabil. În textele filozofice și eseurile morale timpurii, termenul sublinia impenetrabilitatea conceptuală sau bizareria unui discurs care masca adevărata intenție etică ori dogmatică a autorului în spatele unei ambiguități deliberate.
• absentat — Forma de participiu trecut a verbului „a absența”, utilizată cu valoare adjectivală pentru a descrie o stare, un principiu, o valoare sau un individ care a lipsit ori s-a retras dintr-un cadru asumat. În dezbaterile de etică și ontologie, termenul califică elementul axiologic care a fost suspendat în mod conștient, lăsând un vid moral sau o discontinuitate în aplicarea normelor de conduită.
• absoarbe — A îngloba, a încorpora sau a reține un corp, un lichid, o energie ori, în sens figurat, a capta total atenția, resursele sau identitatea cuiva. În filozofia morală și ontologie, verbul descrie procesul prin care un sistem ideologic dominant, o comunitate sau o datorie supremă asimilează complet individualitatea unui subiect, dizolvându-i autonomia etică și integrându-l într-o structură colectivă mai amplă.
• absolutiza — A privi, a considera sau a transforma ceva relativ, contingent ori contextual într-o valoare absolută, imuabilă și universal valabilă; a acorda unui element de importanță secundară o supremație conceptuală sau normativă necondiționată. În etică și epistemologie, verbul descrie procesul prin care o dogmă particulară ori o normă istorică tranzitorie este ridicată la rangul de adevăr metafizic intangibil, eliminând posibilitatea nuanțării sau a analizei critice.
• absolvi — 1. A ierta, a dezlega, a elibera pe cineva de o vină, de o pedeapsă sau de o acuzație; a declara nevinovat în urma unei analize juridice sau etice. 2. A termina în mod oficial un ciclu de învățământ, o școală sau cursuri de specializare. În filozofia morală și ontologie, verbul descrie actul suveran de restaurare a purității și demnității etice a unui subiect, conștiința fiind eliberată de sub povara normativă sau penală anterioară.