#figura de stil

• addubitație — Figură de stil sau procedeu retoric prin care un vorbitor sau un scriitor simulează nehotărârea, ezitarea, dubiul sau incertitudinea reală în legătură cu decizia pe care trebuie să o ia ori cu modul în care ar trebui să exprime un anumit adevăr. Această tehnică argumentativă este utilizată strategic pentru a capta bunăvoința publicului, implicându-l direct în procesul de reflecție și analiză logică.
• alegorie — Procedeu artistic, figură de stil sau gen literar retoric ce constă în exprimarea unei idei abstracte, a unui concept moral ori a unui adevăr filozofic general prin intermediul unui ansamblu coerent de metafore, imagini concrete, simboluri sau personificări. Structural, o alegorie construiește o corespondență sistematică pe două niveluri paralele: cel literal, de suprafață, și cel simbolic, profund, ascuns cititorului sau privitorului.
• alegorism — Tendință, metodă de creație sau stil artistic caracterizat prin utilizarea excesivă sau sistematică a alegoriilor și a simbolurilor figurative în operele literare ori plastice. În critica literară și estetică, acest fenomen structural descrie o înclinație spre codificarea abstractă a realității, unde fiecare element narativ sau vizual trimite obligatoriu către un sens moral, mistic ori filozofic paralel.
• alegorizare — Acțiunea de a alegoriza și rezultatul ei; procesul artistic, retoric sau hermeneutic prin care un concept abstract, o realitate istorică ori o narațiune literală este transpusă într-o structură simbolică complexă, bogată în metafore extinse și personificări. Reprezintă transformarea unui înțeles direct într-unul codificat, oferind operei de artă mai multe straturi paralele de interpretare.
• alegorizat — Care a fost exprimat, reprezentat sau tălmăcit prin intermediul unei alegorii; transpus dintr-o formă literală sau directă într-o structură simbolică complexă, bazată pe metafore extinse și personificări. În critică, descrie starea finală a unui concept abstract sau a unui fapt istoric ce a primit o haină artistică figurată pentru a ascunde ori a îmbogăți înțelesul original.
• aligorie — Formă grafică sau lexicală alternativă ori arhaică pentru termenul 'alegorie'; procedeu artistic și retoric complex prin care se exprimă idei abstracte, concepte morale sau adevăruri filosofice prin intermediul unor elemente concrete, imagini plastice ori personaje simbolice. Acest mecanism structural permite transmiterea unui sens profund, ascuns dincolo de învelișul literal al textului, îmbogățind expresivitatea operei.
• alitera — A utiliza sau a repeta aceeași consoană ori același grup de consoane la începutul sau în interiorul mai multor cuvinte succesive dintr-un vers, dintr-o frază ori dintr-o structură ritmică, cu scopul de a obține un efect muzical, sonor, imitativ ori simbolic (efect numit aliterație); a construi structuri textuale bazate pe armonie consonantică.
• aliterare — Acțiunea de a alitera și rezultatul ei; figura de stil sau procedeul fonetic și retoric ce constă în repetarea intenționată a aceleiași consoane sau a aceluiași grup consonantic la începutul ori în interiorul mai multor cuvinte succesive, având rolul de a spori muzicalitatea, de a sugera auditiv un fenomen al naturii sau de a întări o anumită stare emoțională în poezie sau proză.
• aliterație — Figură de stil de nivel fonetic care constă în repetarea intenționată a aceleiași consoane sau a aceluiași grup de consoane la începutul ori în interiorul mai multor cuvinte succesive dintr-un vers, o frază sau o strofă. Acest procedeu este utilizat de autori pentru a spori muzicalitatea textului, pentru a crea efecte onomatopeice de imitare a zgomotelor naturii ori pentru a accentua o anumită stare emoțională sau un ritm interior.
• aliterațiune — Variantă arhaică, livrescă sau lexicografică de tip etimologic a substantivului 'aliterație'; denumește figura de stil bazată pe repetiția aceleiași consoane în cuvinte învecinate. Termenul se întâlnește în studiile literare, gramaticile și dicționarele românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, fiind ulterior înlocuit complet în limba standard de forma modernă.
• aliterativ — Care conține o aliterație, care se bazează pe aliterație sau care produce efecte sonore prin repetarea aceleiași consoane ori a aceluiași grup de consoane în cuvinte succesive; privitor la armonia consonantică a unui text. În metrica veche germanică sau anglo-saxonă, termenul descrie un tip structural de vers în care ritmul și legătura dintre emistihuri sunt determinate exclusiv de potrivirea sunetelor inițiale, și nu de rimă.
• allongarese — Termen tehnic livrat artificial sau argotic în anumite studii lingvistice sau stilistice, referitor la tendința de a lungi, a extinde sau a dilata inutil cuvintele, frazele ori structurile gramaticale (stil lungit / prolix). Ca adjectiv, descrie un mod de exprimare sau un text caracterizat prin redundanță, lungire artificială și lipsă de concizie.
• aluzie — Cuvânt, expresie sau remarcă prin care se lasă să se înțeleagă ceva fără a se spune în mod explicit; trimitere indirectă, insinuare, sugestie ascunsă. În retorică și literatură, reprezintă o figură de stil prin care se face referire la un eveniment istoric, mitologic, cultural sau politic cunoscut, pentru a îmbogăți contextul ideatic al operei.
• anacolut — O ruptură intenționată sau involuntară în structura sintactică a unei propoziții ori a unui fraze, constând în întreruperea neașteptată a construcției începute și continuarea ei printr-o altă structură gramaticală, necoordonată cu prima. Deși din punct de vedere normativ constituie o eroare de topică, în literatură reprezintă o figură de stil sintactică utilizată masteral pentru a reproduce autenticitatea limbajului vorbit, stările de agitație emoțională sau fluxul conștiinței personajelor.
• anadiploză — Figură de stil retorică și sintactică ce constă în repetarea cuvântului sau a grupului de cuvinte final dintr-o propoziție sau dintr-un vers la începutul propoziției ori al versului imediat următor. Acest procedeu de dublare structurală, utilizat frecvent atât în poezia lirică (pentru a crea ritm, muzicalitate și amplificare emoțională), cât și în arta oratorică (pentru a accentua o idee fundamentală), asigură o legătură strânsă și progresivă între secvențele discursului.
• anafora — Figură de stil retorică și sintactică ce constă în repetarea aceluiași cuvânt sau grup de cuvinte la începutul mai multor propoziții, fraze ori versuri consecutive, cu scopul de a accentua o idee, a crea simetrie și a spori muzicalitatea discursului. În lingvistică, definește relația de coreferință prin care o unitate lexicală trimite la o entitate menționată anterior în text. În liturghia creștină orientală (ortodoxă), termenul (scris adesea Anafora) desemnează partea centrală a Sfintei Liturghii, rugăciunea solemnă a jertfei euharistice.
• anantapodoton — Figură de stil retorică sau eroare sintactică ce constă în lăsarea unei propoziții sau a unui enunț neterminat, prin omiterea corelativului așteptat dintr-o structură simetrică. Acest fenomen structural se produce atunci când vorbitorul introduce o subordonată condițională sau o structură de tipul 'pe de o parte', dar uită ori renunță intenționat să mai livreze partea a doua ('pe de altă parte' sau principala), lăsând fraza suspendată din punct de vedere logic, adesea pentru a mima un discurs spontan sau o stare de agitație emoțională.
• anastrofă — Figură de stil și procedeu sintactic constând în inversarea intenționată a topicii sau a ordinii gramaticale firești și obișnuite a cuvintelor în cadrul unei propoziții ori fraze. Folosită cu precădere în poezie, retorică și proza literară, anastrofa urmărește obținerea unui efect ritmic deosebit, evidențierea expresivă a unui anumit termen sau accentuarea dramatismului unui mesaj prin perturbarea structurii sintactice standard.
• antanaclază — Figură de stil sau figură retorică de cuvânt care constă în repetiția aceluiași termen în cadrul aceleiași fraze sau aceluiași enunț, dar cu sensuri diferite de fiecare dată, exploatând adesea omonimia ori polisemia. Acest procedeu structural sporește expresivitatea textului, creează jocuri de cuvinte subtile și stimulează atenția receptorului prin modificarea bruscă a contextului semantic.
• anteclimax — Figură de stil sau procedeu retoric care constă în coborârea treptată a intensității ideilor, sentimentelor ori imaginilor exprimate, trecând de la elemente grandioase, grave sau tensionate spre detalii minore, comune sau derizorii. Spre deosebire de anticlimax, care implică o prăbușire bruscă și adesea ironică a tensiunii, anteclimaxul reprezintă o descreștere progresivă, gradată și controlată a discursului.