#evul mediu

• arald — Formă ortografică și fonetică arhaică sau neconvențională pentru herald; ofițer de curte din Evul Mediu însărcinat cu transmiterea mesajelor solemne de stat, organizarea ceremoniilor oficiale, a turnirurilor cavalerărești și cu evidența și verificarea stemelor, a blazoanelor și a titlurilor nobiliare. Termenul apare rar în traduceri timpurii sau cronici literare romantice, servind drept rădăcină etimologică directă pentru termenii asociați cu știința blazoanelor.
• arambaș — Un arhaism militar de origine otomană care desemna comandantul unei unități de infanterie formată din haiduci, panduri sau mercenari în regiunile balcanice și în Țările Române în timpul Evului Mediu târziu. Ulterior, termenul s-a stabilizat în sârbă, croată și română ca titlu pentru liderul unei cete de haiduci sau insurgenți care luptau împotriva stăpânirii străine, simbolizând autoritatea militară rebelă și tacticile de gherilă.
• arbalestră — Formă arhaică sau neologism istoric (împrumutat din filieră occidentală) pentru 'arbaletă'; armă medievală de foc indirect formată dintr-un arc puternic montat transversal pe un pat de lemn, prevăzută cu un mecanism de declanșare (trăgaci) pentru lansarea de săgeți scurte, proiectile de metal sau pietre. Era recunoscută pentru forța mare de străpungere a armurilor în asediile din Evul Mediu.
• arbaletrier — Ostaș pedestru sau călare din armatele medievale înarmat cu o arbaletă, specializat în tragerea la țintă de la distanță și în autoapărarea tactică din spatele unor scuturi mari (pavize). În secolele al XIV-lea și al XV-lea, unitățile de arbaletrieri (cum erau cei genovezi) formau corpuri de mercenari de elită, extrem de căutați de monarhii europeni pentru eficiența lor în asedii.
• arcear — Militar din evul mediu înarmat cu arc și săgeți; luptător specializat în trageri la distanță care făcea parte din corpurile de oaste ale domnitorilor moldoveni sau munteni. În sens extins, termenul denumește meșterul sau artizanul specializat în confecționarea arcurilor de luptă sau de vânătoare, o breaslă recunoscută pentru secretele tehnice legate de prelucrarea lemnului flexibil și a tendoanelor de animale.
• archebuză — Armă de foc individuală, portabilă, cu țeavă lungă și fitil, inventată în secolul al XV-lea, fiind una dintre primele arme de foc utilizate pe scară largă în infanteria europeană. Din punct de vedere structural, era grea, se încărca prin sfredelul țevii (pe la gură) și avea un recul puternic, fiind sprijinită adesea pe un suport furcat în timpul tragerii.
• archebuzier — Soldat din infanteria secolelor XV-XVII înarmat cu o archebuză; luptător specializat în manevrarea armelor de foc timpurii și în aplicarea tacticilor de tragere în salve organizate. Acești militari au revoluționat câmpul de luptă medieval, reducând treptat importanța cavaleriei grele și forțând modificarea arhitecturii fortificațiilor.
• archit — Termen arhaic sau livresc utilizat pentru a desemna un constructor șef, un meșter zidar de elită sau un arhitect din perioadele istorice timpurii. Provine structural din rădăcina grecească 'architekton', fiind o formă simplificată sau trunchiată întâlnită în manuscrisele vechi care descriau organizarea breslelor de constructori și coordonatorii marilor șantiere de temple sau fortificații medievale.
• argăsar — Muncitor specializat sau meșter tradițional care se ocupă cu argăsirea, tăbăcirea și prelucrarea chimico-mecanică a pieilor brute de animale pentru a le transforma în piele finită, flexibilă și durabilă; termen istoric ce desemnează o ocupație de bază în breslele medievale și în comunitățile preindustriale din spațiul românesc.
• argea — Locuință semigropată arhaică, bordei rudimentar sau încăpere subterană ori parțial îngropată, folosită istoric pe teritoriul românesc drept adăpost, depozit de provizii ori spațiu de lucru pentru instalarea războiului de țesut manual. În sens structural, argea reprezintă un tip de construcție vernaculară excavată în sol, având pereți placați cu bârne ori nuiele împletite și un acoperiș scund acoperit cu stuf sau pământ, optimizat pentru izolarea termică naturală.
• argintar — Meșter specializat sau bijutier tradițional ocupat cu modelarea, prelucrarea artistică, baterea și gravarea argintului pentru realizarea de podoabe, vase fine de menaj, obiecte de cult religios sau monede; termen cu adânci rezonanțe istorice asociat structurilor de breaslă medievale și meșteșugurilor de lux de altădată.
• argintăreasă — Femeie meșter specializată în prelucrarea artistică și modelarea argintului sau, mai frecvent, soția unui meșter argintar. În contextul breslelor medievale și tradiționale din spațiul românesc, termenul definea fie un agent economic feminin activ în comerțul cu podoabe din metale prețioase, fie statutul social dobândit în cadrul corporațiilor meșteșugărești urbane.
• ariet — Berbec de asediu; mașină de război antică și medievală formată dintr-o grindă lungă și groasă de lemn, prevăzută la capăt cu o piesă masivă de fier sau bronz în formă de cap de berbec, suspendată într-un cadru structural și utilizată pentru dărâmarea porților, zidurilor ori fortificațiilor inamice prin impact repetat.
• armărie — Termen istoric și arhaic utilizat pentru a desemna un depozit de arme, o magazie militară, un arsenal sau un atelier specializat în fabricarea și repararea armamentului și a echipamentului de luptă. În organizarea medievală a curților domnești, armăria reprezenta un spațiu logistic esențial aflat sub supravegherea directă a dregătorilor militari (precum armașul), menit să asigure stocarea în siguranță a defensivelor statului.
• armaș — Dregător istoric din Țările Române (Moldova și Țara Românească) care avea atribuții judiciare și executive majore, fiind însărcinat cu paza închisorilor, îndeplinirea pedepselor corporale sau capitale dictate de domnitor și supravegherea artileriei (a armelor de foc ale oștirii). În sens general, titlul desemna un executor al ordinelor domnești și paznic al securității curții regale.
• armășăl — Variantă regională sau arhaică derivată din funcția istorică de 'armaș' (dregător medieval) sau utilizată în mod diminutival ori peiorativ în anumite comunități locale din Moldova sau Muntenia pentru a desemna un ajutor de armaș, un aprod ori un slujaș însărcinat cu paza și executarea pedepselor. În sens secundar foarte rar, termenul poate fi asociat prin confuzie populară cu structuri sau unelte vechi din gospodărie.
• armășesc — Care aparține armașului, privitor la armaș; specific atribuțiilor executive, judecătorești sau militare ale acestei vechi dregătorii din Țările Române.
• armășie — Funcția, demnitatea, dregătoria sau calitatea de armaș în organizarea administrativă și politică medievală a Țărilor Române. Termenul desemnează atât perioada de exercitare a acestui rol judiciar și militar de execuție silită, cât și biroul, jurisdicția sau instituția aflată sub conducerea marelui armaș, responsabilă cu paza închisorilor, supravegherea execuțiilor și controlul artileriei.
• armășire — Acțiunea de a deține sau de a exercita funcția de armaș; perioada de timp în care o persoană ocupa această dregătorie medievală în Țările Române; (prin extensie) activitatea administrativă de aplicare a pedepselor sau de organizare a pazei curții domnești conform atribuțiilor acestui slujbaș.
• armășit — Faptul de a exercita dregătoria de armaș; (ca participiu) persoană care a fost numită sau investită în funcția de armaș ori acțiune îndeplinită conform ordinelor unui armaș.