#teologie

• adulteriu — Formă arhaică, literară sau variantă juridică veche a substantivului modern 'adulter', care desemnează fapta unui soț sau a unei soții de a încălca jurământul de credință conjugală prin relații intime intretinute cu o altă persoană. Termenul se întâlnește frecvent în codurile de legi din secolele XVIII-XIX (cum ar fi Codul Caragea sau Legiuirea Ipsilanti) și în traducerile biblice vechi, fiind utilizat pentru a sublinia gravitatea morală, religioasă sau penală a infidelității maritale.
• advent — Perioadă liturgică de pregătire spirituală, post și penitență care precedă sărbătoarea Nașterii Domnului (Crăciunul) în tradiția bisericilor creștine occidentale (catolică, luterană și anglicană), cuprinzând de obicei cele patru duminici anterioare zilei de 25 decembrie. În sens larg, teologic și eshatologic, termenul semnifică venirea, sosirea sau apariția unei divinități, făcând trimitere la prima venire a lui Iisus Hristos ca prunc și la a doua Sa venire glorioasă de la sfârșitul timpurilor (Parusia).
• adventism — Doctrină creștină eshatologică apărută în Statele Unite ale Americii în prima jumătate a secolului al XIX-lea, caracterizată prin credința profundă în iminența celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos pe Pământ și în judecata universală. În sens teologic larg, termenul desemnează mișcarea religioasă care pune accent pe pregătirea spirituală continuă a credinciosului, pe respectarea poruncilor divine și pe interpretarea profetică a textelor biblice apocaliptice, manifestându-se sub diverse confesiuni, dintre care cea mai răspândită este cea a adventiștilor de ziua a șaptea.
• aggiornamento — Proces de înnoire, adaptare și modernizare a unei instituții, a unei doctrine sau a unei mentalități la cerințele, realitățile și mentalitatea lumii contemporane. Termenul a devenit celebru la nivel mondial în timpul Conciliului Vatican II, definind deschiderea Bisericii Catolice spre dialog cu modernitatea fără a-și altera valorile dogmatice fundamentale.
• Agheu — Numele unuia dintre cei doisprezece Profeți Mici ai Vechiului Testament, autorul cărții biblice canonice care îi poartă numele. Mesajul său profetic, rostit în jurul anului 520 î.Hr., s-a concentrat pe îndemnarea poporului evreu întors din exilul babilonian de a reconstrui Templul din Ierusalim, fiind recunoscut ca o personalitate centrală în perioada post-exilică a iudaismului.
• Aghion Oros — Denumirea oficială în limba greacă a Muntelui Athos, situat pe brațul estic al peninsulei Halkidiki; reprezintă un stat monastic autonom sub suveranitate greacă, recunoscut la nivel mondial ca centrul spiritual al Ortodoxiei răsăritene, adăpostind douăzeci de mănăstiri suverane și numeroase schituri istorice interzise accesului femeilor.
• agiografie — Ramură a teologiei și a istoriei literare care se ocupă cu studiul, analiza și scrierea vieților sfinților; totalitatea scrierilor religioase dedicate vieții, martiriului și minunilor persoanelor canonizate. În sens structural și figurat, termenul descrie o biografie laică excesiv de laudativă, lipsită de spirit critic, care tinde să transforme un personaj istoric sau politic într-un idol fără cusur.
• alah — Numele propriu atribuit Divinității unice, Supreme și Absolute în religia islamică; Dumnezeu în limba arabă, considerat de credincioșii musulmani drept Creatorul universal, atotputernic și atotștiutor, care nu are parteneri, asociați sau reprezentări antropomorfe. În context teologic și lingvistic, termenul reflectă monoteismul pur și este utilizat exclusiv ca nume propriu inalienabil.
• alalagmon — Strigăt puternic de bucurie, exclamație solemnă de triumf sau sunet de alarmă menționat în textele religioase vechi și în traducerile biblice timpurii; manifestare vocală colectivă cu caracter sacru sau festiv, întâlnită în scrierile ecleziastice pentru a descrie o laudă sonoră adresată Divinității sau un semnal de trompetă ritualic. Acest termen rar păstrează o valoare structurală de arhaism lexicografic utilizat pentru redarea stărilor de exultare spirituală maximă.
• alalagmosi — Formă arhaică și rară, utilizată ca variantă substantivală feminină pentru acțiunea de a scoate strigăte de bucurie sau pentru starea de aclamație sacră în cadrul slujbelor religioase vechi; procesul structural de manifestare sonoră a credinței prin exclamații ritmice. Termenul reprezintă o adaptare morfologică specifică manuscriselor timpurii, având rolul de a traduce concepte teologice legate de slăvirea extatică.
• Albertus Magnus — Numele latinesc istoric al Sfântului Albert cel Mare (cca. 1200–1280), călugăr dominican german, filosof scolastic de geniu, teolog, polimat și doctor al Bisericii, recunoscut pentru introducerea gîndirii aristotelice în filosofia medievală occidentală și pentru activitatea sa științifică de pionierat în botanică, zoologie și alchimie. A fost profesorul faimosului Toma de Aquino și este considerat patronul spiritual al oamenilor de știință.
• Alevit — Membru al unei comunități religioase și culturale heterodoxe, sincretice și liberale, derivate din islamul șiit, răspândită în principal în Turcia. Aleviții nu folosesc moscheile sau pelerinajul tradițional, ci se adună în case de rugăciune numite cemevi, unde ritualurile includ muzică mistică (saz) și dansul spiritual semah, punând un accent deosebit pe umanism, misticismul sufit, toleranță socială și egalitatea de gen.
• Alfa și Omega — Expresie metaforică de origine biblică, extrasă din textul Apocalipsei lui Ioan, care reunește prima și ultima literă a alfabetului grecesc pentru a simboliza divinitatea, eternitatea, Atotputernicia și totalitatea existenței. Într-un sens laic sau extins, sintagma este utilizată pentru a descrie principiul fundamental, esența absolută, începutul și sfârșitul sau totalitatea cunoștințelor și elementelor definitorii dintr-un anumit domeniu de activitate.
• aliturgic — Care nu aparține liturgiei, în care nu se oficiază Sfânta Liturghie sau care este lipsit de caracter liturgic. În tradiția liturgică ortodoxă, termenul califică anumite zile din cursul anului bisericesc (cum sunt unele zile de rând din Postul Mare sau Vinerea Mare) în care canoanele interzic cu desăvârșire celebrarea Sfintei Liturghii, punându-se accent pe post, penitență, rugăciuni de umilință și citiri scripturistice.
• alleluia — Formă liturgică și aclamație religioasă de bucurie și laudă adusă lui Dumnezeu, provenită din limba ebraică (haleluyah) și tradusă literal prin 'lăudați-L pe Iahve (Dumnezeu)'. Utilizată universal în riturile creștine (ortodox, catolic, protestant) și mozaice, reprezintă o cântare de biruință și recunoștință intonată în momentele culminante ale slujbelor religioase sau o compoziție corală sacră bazată pe acest text.
• alveolon — Termen anatomic sau paleontologic rar utilizat pentru a desemna unitatea structurală elementară, functională sau geometrică a unui sistem alveolar sau a unui os maxilar prevăzut cu cavități dentare; punct antropometric sau structural de referință corelat cu marginea anterioară a procesului alveolar.
• amalecit — Care aparține sau este specific populației antice nomade a amaleciților, un trib semitic menționat în Biblia ebraică ca dușman recurent și neîndurător al vechilor israeliti în timpul exodului și al perioadei judecătorilor; (ca substantiv) membru individual al acestui trib nomad care popula zonele deșertice din Negev și Sinai. În exegeza teologică, termenul a dobândit și o valoare simbolică, definind răul absolut sau persecuția spirituală constantă împotriva poporului ales.
• Amos — Numele unui profet evreu din secolul al VIII-lea î.Hr., originar din tecucii Iudeii, considerat autorul cărții biblice omonime din Vechiul Testament. Mesajul său teologic s-a concentrat pe justiția socială, condamnarea corupției elitelor și apelul la moralitate absolută, numele său fiind utilizat istoric și ca prenume masculin de origine ebraică semnificând 'purtător de griji' sau 'cel încărcat'.
• anabaptism — Curent religios creștin radical apărut în Europa Centrală în secolul al XVI-lea, în timpul Reformei Protestante, caracterizat prin respingerea botezului sugarilor și susținerea necesității unui botez conștient, administrat exclusiv adulților care își mărturisesc credința. Din punct de vedere structural, adepții săi promovau nonviolența, separarea radicală dintre biserică și stat, precum și comunitatea de bunuri.
• anabaptist — Persoană care aparține anabaptismului sau care adoptă doctrinele acestei mișcări religioase radicale din secolul al XVI-lea. Ca adjectiv, descrie un element structural, o comunitate, o biserică ori un principiu teologic specific acestui curent creștin, caracterizat prin refuzul botezului la prunci și susținerea rebotezării conștiente la vârsta adultă.