#teologie

• abjurație — Formă neologică sau variantă rar folosită pentru 'abjurare'; actul propriu-zis prin care o persoană își renegă credința sau principiile printr-o declarație solemnă. În anumite texte teologice sau juridice mai vechi, termenul desemna formula scrisă sau textul ritualic pe care cel acuzat trebuia să îl citească cu voce tare.
• abjurațiune — Variantă arhaică și neologică timpurie pentru 'abjurare'; actul solemn prin care o persoană renunța public la o credință, doctrină sau jurământ. În literatura juridică și teologică din secolul al XIX-lea, termenul desemna în mod specific documentul oficial sau procesul-verbal întocmit de autorități pentru a certifica lepădarea de o erezie sau de o facțiune politică.
• absoluție — Actul de a ierta, de a dezlega sau de a elibera pe cineva de o vină, de o pedeapsă ori de o obligație normativă; iertare deplină a păcatelor sau a greșelilor acordată de o autoritate spirituală ori morală. În filozofia morală și teologie, absoluția reprezintă restaurarea completă a demnității etice a subiectului, un proces profund de reconciliere prin care conștiința este descătușată de povara remușcărilor, permițând reintegrarea individului în comunitate.
• absoluțiune — Variantă ortografică și fonetică livrescă, învechită sau rară a substantivului „absoluție”, întâlnită în textele juridice, teologice și eseistice românești din secolul al XIX-lea, modelată direct după terminologia franceză veche. Păstrează în totalitate sensul filozofic de dezlegare formală de o vină, act de clemență supremă sau acordare a iertării de către o instanță superioară, subliniind caracterul solemn și protocolar al procedurii de reabilitare etică.
• Abul-Faradj — Numele arab al lui Bar Hebraeus (Ghiyath al-Din Abu al-Faraj ibn al-Ibri), ilustru savant, medic, filosof și teolog creștin iacobit din secolul al XIII-lea, considerat unul dintre ultimii mari polimați ai Orientului creștin. Operând într-un context marcat de invaziile mongole, el a redactat cronici universale monumentale și tratate teologice esențiale în limbile siriacă și arabă, conservând o cantitate imensă de cunoștințe din antichitatea clasică și știința islamică într-o perioadă de profundă criză culturală.
• acatist — Compoziție imnografică și slujbă liturgică de laudă în Biserica Ortodoxă, dedicată Mântuitorului, Maicii Domnului sau sfinților, structurată riguros în 13 condace și 12 icoase. Din punct de vedere etimologic, termenul desemnează o cântare solemnă în timpul căreia credincioșii nu stau jos, ci în picioare sau în genunchi, ca semn de profundă venerație. În accepțiune curentă, populară, termenul desemnează și lista de nume (pomelnic) însoțită de o ofrandă, încredințată preotului pentru a fi pomenită în cadrul acestei slujbe.
• acta sanctorum — Denumire atribuită unor vaste colecții documentare și biografice de studii critice bazate pe viețile, actele martirice și miracolele sfinților creștini, ordonate structural după calendarul liturgic. În sens strict istoric, se referă la uriașa operă hagiografică începută în secolul al XVII-lea de către erudiții iezuiți belgieni numiți bolandiști, care a pus bazele analizei documentare moderne a textelor religioase vechi.
• Adam — Primul om creat de Dumnezeu conform narațiunii biblice din Geneză, considerat strămoșul întregii omeniri; prenume masculin de origine ebraică, derivat structural din cuvântul 'adamah', însemnând 'pământ' sau 'lut roșu'. Acest nume propriu deține o importanță teologică, culturală și istorică fundamentală în religiile abrahamice și în onomastica universală, simbolizând originile umane și fragilitatea structurală a ființei terestre.
• adămesc — Formă adjectivală arhaică, populară sau regională derivată de la numele propriu Adam, utilizată în trecut în locul termenului neologistic modern 'adamic'. Cuvântul face referire la caracteristicile, trăsăturile sau starea primului om ori a omenirii primitive, fiind întâlnit sporadic în traduceri vechi de texte religioase, cazanii sau cronici din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.
• adamic — Care aparține lui Adam, care se referă la Adam sau la perioada de dinaintea căderii omului în păcat; caracteristic stării primordiale de puritate, nevinovăție și perfecțiune a umanității. În lingvistică și mistică, termenul descrie limba ipotetică vorbită de primul om, considerată o limbă perfectă în care numele reflectau esența pură a lucrurilor numite.
• adamism — Doctrină religioasă și ascetică apărută în primele secole ale creștinismului (și reînviată sporadic în Evul Mediu de secte precum turlupinii sau husiții), ai cărei adepți, numiți adamiți, încercau să reconstituie starea de nevinovăție a lui Adam înainte de cădere. Aceștia practicau nuditatea sacră în timpul adunărilor religioase ca simbol al respingerii convențiilor sociale și al eliberării totale de păcatul originar.
• adamit — Persoană care aparținea unei secte religioase creștine timpurii sau medievale care propovăduia întoarcerea la inocența paradiziacă a lui Adam înainte de comiterea păcatului originar. Ca adjectiv, termenul descrie adepții sau caracteristicile acestei mișcări ascetice radicale, renumită pentru practicarea nudismului ritual și respingerea totală a instituțiilor sociale, a proprietății private și a hainelor în timpul adunărilor secrete.
• adamitic — Care se referă la Adam, la starea umanității dinaintea păcatului originar sau la adepții sectei adamiților; caracteristic purității primordiale a creației. În texte ezoterice sau antropologice, termenul descrie calitățile specifice perioadei edenice, în care ființa umană se afla într-o comuniune structurală perfectă cu divinitatea și natura, fără constrângerile doctrinare ori sociale apărute ulterior în istorie.
• adiafor — Care este indiferent din punct de vedere moral ori religios; fapt, acțiune sau element care nu este nici bun, nici rău, nefiind nici ordonat, nici interzis de vreo lege sacră ori normă etică. În sens istoric și structural, conceptul provine din stoicismul grecesc și descrie aspectele exterioare ale vieții care nu influențează în mod direct virtutea sau mântuirea sufletului.
• adiaforie — Stare de indiferență spirituală, detașare completă sau neutralitate morală față de lucrurile din lumea exterioară; în filozofia stoică, desemnează atitudinea față de aspectele considerate 'adiafora' (lucruri indiferente, care nu sunt nici bune, nici rele în sine, cum ar fi bogăția sau boala). Acest termen structural definește o poziție de neutralitate axiologică și apatie rațională.
• Adonai — Nume ebraic utilizat în Vechiul Testament (Tora) pentru a desemna divinitatea supremă, tradus literal prin 'Domnul meu' sau 'Stăpânul meu'. Acest termen liturgic și teologic este folosit în mod tradițional de comunitățile mozaice ca un substitut plin de pioșenie și respect pentru a evita rostirea Tetragramei sacre (YHWH), al cărei nume este considerat inefabil.
• adopțianism — Doctrină teologică netrinitară, apărută în primele secole ale creștinismului și condamnată ca erezie, care susținea că Isus din Nazaret s-a născut exclusiv ca om primind doar firi omenești, dar a fost adoptat de Dumnezeu ca Fiu al Său în momentul botezului în Iordan datorită virtuților sale excepționale. Această viziune hristologică a reapărut sub diverse forme în Spania secolului al VIII-lea, fiind respinsă oficial de sinoadele ecleziastice majore.
• adormire — Acțiunea de a adormi și rezultatul ei; trecerea treptată din starea de veghe în cea de somn. În context teologic și ecleziastic, termenul reprezintă o metaforă solemnă pentru moartea fizică a unui credincios, privită nu ca un sfârșit definitiv, ci ca un repaus temporar al trupului în așteptarea învierii. În sens medical, poate descrie instalarea anesteziei sau starea de amorțeală a unui membru.
• aducere aminte — Actul de a-și aminti sau de a evoca în conștiință un fapt, o persoană sau o experiență din trecut; reamintire, memorie activă. În limbajul literar sau poetic, exprima nostalgia sau reconectarea spirituală cu momentele trecute. În contextele religioase și liturgice creștine, termenul are o valoare profund teologică, făcând trimitere la anamneză (pomenirea sau comemorarea solemnă a jertfei divine în cadrul Sfintei Liturghii).
• aducere-aminte — Actul de a-și aminti sau de a evoca în conștiință un fapt, o persoană sau o experiență din trecut; reamintire, memorie activă. În limbajul literar sau poetic, exprimă nostalgia sau reconectarea spirituală cu momentele trecute. În contextele religioase și liturgice creștine, termenul are o valoare profund teologică, făcând trimitere la anamneză (pomenirea sau comemorarea solemnă a jertfei divine în cadrul Sfintei Liturghii). Se folosește adesea scris și cu cratimă în ediții literare clasice.