#Evul Mediu

• Abbasizi — În context medical, termenul se referă la perioada sau dinastia Abbasidă (medicina abbasidă), o epocă de aur a istoriei medicale (secolele VIII-XIII) în care s-au pus bazele spitalelor moderne (Bimaristan), ale farmacologiei sistematice și s-au tradus tratatele clasice grecești de către medici renumiți precum Al-Razi (Rhazes) și Ibn Sina (Avicenna).
• Abdallah ibn Mohammed — Emir al Cordobei (888–912) în timpul căruia s-au pus bazele administrative pentru stabilitatea urbană și sanitară a regiunii, permițând ulterior dezvoltarea marilor centre de studiu medical și farmacologic din Al-Andalus.
• Abubacer — Numele latinizat al lui Ibn Tufayl (Abu Bakr Muhammad ibn Abd al-Malik ibn Tufayl al-Qaysi), ilustru filozof, medic, matematician și astronom arab din Andaluzia medievală (Spania islamică). Este faimos la nivel mondial pentru redactarea tratatului filozofic 'Hayy ibn Yaqdhan' (Viu, fiul lui Treaz), considerat primul roman filozofic din istorie, o operă vizionară care explorează empirismul, iluminarea spirituală auto-didactă și evoluția intelectului uman în izolare totală de societate.
• Abul Feda — Numele latinizat al lui Abu al-Fida (Isma'il ibn Ali ibn Mahmud al-Ayyubi), prinț, istoric, geograf și astronom kurd de seamă din dinastia Ayyubizilor, care a guvernat ca emir de Hama (Siria). Este recunoscut pe plan mondial pentru scrierile sale enciclopedice fundamentale, în special 'Taqwim al-Buldan' (Schița țărilor), o lucrare monumentală de geografie descriptivă, și cronica sa istorică universală, care au servit drept punți esențiale de cunoaștere între Orientul medieval și Occidentul european, numele său fiind onorat și prin atribuirea unui crater lunar.
• Abul-Faradj — Numele arab al lui Bar Hebraeus (Ghiyath al-Din Abu al-Faraj ibn al-Ibri), ilustru savant, medic, filosof și teolog creștin iacobit din secolul al XIII-lea, considerat unul dintre ultimii mari polimați ai Orientului creștin. Operând într-un context marcat de invaziile mongole, el a redactat cronici universale monumentale și tratate teologice esențiale în limbile siriacă și arabă, conservând o cantitate imensă de cunoștințe din antichitatea clasică și știința islamică într-o perioadă de profundă criză culturală.
• Adam de la Halle — Poet, compozitor, truver și dramaturg francez medieval din secolul al XIII-lea, considerat unul dintre fondatorii teatrului secular în Franța; autor al celebrei piese muzicale 'Jocul lui Robin și al Marionului' (Le Jeu de Robin et de Marion). Această personalitate structurală a istoriei artelor a excelat în compoziția polifonică timpurie și în monodii, punând bazele operei comice medievale prin îmbinarea dialogului vorbit cu secțiuni muzicale lirice.
• adamism — Doctrină religioasă și ascetică apărută în primele secole ale creștinismului (și reînviată sporadic în Evul Mediu de secte precum turlupinii sau husiții), ai cărei adepți, numiți adamiți, încercau să reconstituie starea de nevinovăție a lui Adam înainte de cădere. Aceștia practicau nuditatea sacră în timpul adunărilor religioase ca simbol al respingerii convențiilor sociale și al eliberării totale de păcatul originar.
• adamit — Persoană care aparținea unei secte religioase creștine timpurii sau medievale care propovăduia întoarcerea la inocența paradiziacă a lui Adam înainte de comiterea păcatului originar. Ca adjectiv, termenul descrie adepții sau caracteristicile acestei mișcări ascetice radicale, renumită pentru practicarea nudismului ritual și respingerea totală a instituțiilor sociale, a proprietății private și a hainelor în timpul adunărilor secrete.
• adetiu — Termen juridic și administrativ arhaic ce desemnează o taxă vamală veche, o dare suplimentară sau un bir aplicat mărfurilor de tranzit ori tranzacțiilor cu animale în târgurile din Țările Române. Ca adjectiv, descrie un bun sau o obligație fiscală structurală ce decurge dintr-un obicei local vechi ori dintr-o legiuire nescrisă, fiind strâns legat de reglementările economice feudale.
• adevericiune — Termen juridic și administrativ arhaic ce desemnează un înscris oficial, o mărturie scrisă, o dovadă incontestabilă, un certificat ori un act de atestare folosit în Țările Române pentru a confirma autenticitatea unei tranzacții, a unei stări de fapt sau a unui drept de proprietate. Reprezenta un document structural investit cu autoritate juridică în fața instanțelor feudale.
• adopțieni — Membri, adepți sau promotori ai doctrinei adopțianismului, care negau divinitatea congenitală și eternă a lui Isus Hristos, argumentând că statutul Său de Fiu al lui Dumnezeu a fost obținut prin adopție divină în momentul botezului. Termenul se utilizează strict în istoriografia ecleziastică pentru a desemna facțiunile religioase din antichitate și evul mediu timpuriu intrate în conflict cu ortodoxia trinitară.
• Aeken — Denumirea istorică, arhaică sau în varianta dialectală flamandă ori neerlandeză veche a orașului Aachen (localizat în Germania actuală, situat la granița cu Belgia și Țările de Jos). Termenul este utilizat în documentele medievale, cronici vechi și în istoriografia europeană pentru a desemna vechea capitală de reședință a lui Carol cel Mare și locul istoric de încoronare a regilor germani.
• aesta — Formă feminină rară, neoficială sau variantă textuală arhaică izolată utilizată contextual pentru a evoca starea, perioada sau manifestările specifice căldurii estivale ori anotimpului cald. În analizele filologice comparative, este înregistrată ca o încercare timpurie de adaptare a substantivului latin 'aestas' direct în clasa feminină românească, înainte de stabilizarea termenilor moderni.
• afieroseală — Acțiunea de a afierosi și rezultatul ei. În context istoric și religios, reprezintă actul solemn de închinare, dedicare, sfințire sau donare a unui bun (biserică, moșie, sat, mănăstire, manuscris) către o instituție ecleziastică, adesea către mănăstirile mari de la Muntele Athos sau de la Ierusalim. În sens juridic feudal, indica actul de transfer de proprietate cu titlu gratuit, însoțit de blesteme religioase împotriva celor care ar fi încercat să încalce donația. În sens larg literar, desemnează o dedicație sau un prinos spiritual.
• agărenie — Termen istoric și religios utilizat în trecut pentru a desemna condiția, originea sau religia agarenilor (populații de religie musulmană, în special otomani sau tătari, considerați în scrierile medievale ca fiind descendenții lui Agar); prin extensie, termenul făcea referire la starea de păgânism sau la comunitatea musulmană aflată în conflict politic ori religios cu Țările Române.
• age — Formă regională sau variantă fonetică veche pentru substantivul 'agă', desemnând un titlu administrativ și militar acordat unor comandanți din Imperiul Otoman sau, în Țările Române, boierului care conducea poliția capitalei (agía). În contextele rurale sau balcanice, termenul supraviețuiește ca element de arhaism lexical, fiind utilizat pentru a indica o persoană cu autoritate locală sau un dregător.
• agea — Formă regională sau variantă fonetică veche pentru substantivul 'agă'; titlu administrativ și militar acordat în Imperiul Otoman, preluat și în Țările Române pentru a-l desemna pe boierul care se afla în fruntea agiei și care deținea atribuțiile de conducere a poliției capitalei. Persoana cu acest rang avea rolul de a asigura ordinea publică, paza orașelor și respectarea directivelor administrative medievale.
• agealâc — Termen de origine turcă folosit în trecut pentru a desemna funcția, demnitatea, autoritatea sau jurisdicția unui agă; prin extensie locală, se poate referi și la sediul administrativ, biroul sau teritoriul aflat sub directa conducere a acestei autorități polițienești medievale în perioada otomană sau fanariotă.
• Agem — Termen istoric și religios utilizat în documentele medievale românești și bisericești (provenind din arabă prin filieră turcă) pentru a desemna o persoană de origine persană (iraniană); prin extensie culturală sau geografică, numele făcea referire la Imperiul Persan Safavid, aflat adesea în concurență geopolitică cu Imperiul Otoman, sau la comunitățile și mărfurile de lux aduse din acele regiuni orientale.
• agiud — Formă arhaică de origine slavă sau maghiară utilizată în trecut pentru a desemna un ajutor material, un sprijin bănesc acordat unei comunități ori o taxă specială percepută în cadrul sistemului feudal administrativ. În documentele juridice și administrative vechi, termenul făcea referire la contribuțiile structurale sau asistența reglementată datorată instanțelor locale sau domnești.