#mures

• aburca — Un termen regional sau arhaic întâlnit cu precădere în graiurile din Transilvania și Maramureș, având sensul de a (se) urca cu greu, a (se) cățăra sau a ridica o greutate ori o persoană la o anumită înălțime (pe un cal, într-un copac, pe o căruță). Folosit reflexiv, verbul descrie efortul fizic laborios de ascensiune, fiind o reflectare pitorească a lexicului pastoral și rural legat de depășirea obstacolelor geografice sau de muncile câmpului.
• aburcat — Starea unui obiect, a unei persoane sau a unei structuri care a fost urcată, suită sau cățărată cu efort la o anumită înălțime; cocoțat, așezat sus. Ca adjectiv derivat din participiu, termenul are o coloratură regională pregnantă și este des utilizat în sens figurat pentru a descrie așezări, stâne sau colibe izolate, amplasate strategic sau pitoresc pe crestele muntoase greu accesibile.
• Acățari — Comună în județul Mureș, Transilvania, România, formată din reședința cu același nume și alte opt sate componente. Localitatea, atestată documentar încă din secolul al XIV-lea sub denumiri ce făceau referire la pădurile de salcâmi sau vegetația specifică zonei (legat etimologic de cuvântul 'acățar'), este cunoscută istoric pentru comunitatea sa multiculturală, meșteșugurile tradiționale transilvănene și poziționarea strategică pe râul Niraj.
• Adămuș — Localitate și comună situată în județul Mureș, Transilvania, România, amplasată pe râul Târnava Mică; atestată documentar încă din Evul Mediu (anul 1305). Toponimul reprezintă de asemenea și un nume de familie derivat prin sufixare diminutivală sau hipocoristică de la rădăcina Adam, purtând o rezonanță istorică profundă legată de comunitățile multietnice din regiune și de arhitectura bisericilor fortificate învecinate.
• adui — Termen dialectal și regional rar, utilizat preponderent în graiurile din zona Maramureșului și a Transilvaniei de Vest, având semnificația de a aduna, a strânge la un loc sau a acumula diverse obiecte ori bunuri. De asemenea, în anumite subgraiuri vestice, cuvântul apare ca o variantă fonetică arhaică a verbului 'a adia', descriind suflarea lină și ușoară a vântului. Acest cuvânt nu trebuie confundat sub nicio formă cu ortograma omofonă 'adu-i' (compusă din verbul 'adu' și pronumele '-i').
• aduia — Formă de infinitiv sau de persoana a III-a a imperfectului/prezentului pentru un verb regional rar din arealul Maramureșului și al Transilvaniei de Nord, folosit cu sensul de a aduna lent, a strânge grămadă, a clădi sau a așeza la un loc fânul ori recolta. În alte subgraiuri izolate, cuvântul reprezintă o variantă fonetică arhaică a verbului 'a adia', exprimând acțiunea vântului de a sufla lin, ușor și ritmic peste câmpii. Termenul nu trebuie confundat cu nicio structură pronominală sau verbală compusă din limba modernă.
• aduiat — Care a fost adunat, strâns la un loc, clădit în căpiță sau acumulat; de asemenea, în sensul secundar derivat din fenomenele naturii, descrie un spațiu peste care a trecut o adiere ușoară de vânt. Ca adjectiv regional și arhaic specific subgraiurilor din nord-vestul României, termenul califică starea produselor agricole reținute și depozitate în mod tradițional sau starea atmosferică de o liniște profundă, ușor mișcată de curenții de aer.
• aduiere — Acțiunea de a aduia și rezultatul ei; procesul rural de strângere, adunare la un loc sau clădire în stoguri a fânului și a produselor agricole. În sens secundar, termenul reprezintă o variantă fonetică arhaică a cuvântului 'adiere', desemnând suflarea lină, ușoară și răcoroasă a vântului peste un relief deschis. Este un substantiv de acțiune verbală păstrat exclusiv în folclorul vorbit și în monografiile dialectale din nord-vestul Transilvaniei.
• afoară — Variantă regională și arhaică a adverbului „afară”, utilizată istoric în graiurile din nordul Moldovei, Maramureș și unele zone din Transilvania. Definește o poziție situată în exteriorul unui spațiu închis (clădire, cameră) sau o mișcare orientată spre exterior; în sens larg, descrie o stare sau un element care se plasează dincolo de limitele unei comunități sau ale unui teritoriu de referință.
• agatârs — Membru al unui trib antic de neam scitic sau trac (agatârșii), menționat de istoricul Herodot ca locuind în secolul al V-lea î.Hr. pe teritoriul actual al Transilvaniei, de-a lungul cursului superior al râului Mureș. Din punct de vedere structural, această populație antică se distingea prin bogăția în resurse aurifere, prin practicarea tatuajului corporal ritualic ca semn al nobleții și prin deținerea unor legi versificate transmise pe cale orală.
• agatîrși — Populație antică de neam scitic sau tracIC care a locuit în primul mileniu înainte de Hristos pe teritoriul actual al Transilvaniei, de-a lungul văii râului Mureș. Menționați istoric de Herodot, aceștia erau renumiți pentru bogăția lor în aur, pentru obiceiul de a-și tatua corpul și părul cu desene albastre ca semn al nobleței și pentru legile lor transmise pe cale orală sub formă de versuri cântate.
• agod — Termen regional (utilizat cu precădere în Transilvania și Maramureș) care desemnează obiceiul, năravul sau firea unei persoane ori a unui animal. În sens secundar, cuvântul face referire la rânduială, rost, ordine sau organizarea internă a unui lucru ori a unui eveniment tradițional (cum ar fi ordinea desfășurării unei nunți rurale).
• agodi — Formă verbală regională, utilizată izolat în anumite sate din Transilvania și Maramureș, derivată din substantivul agod; înseamnă a rândui, a așeza, a aranja lucrurile în gospodărie conform unui rost prestabilit sau a deprinde un animal (în special un cal) cu un anumit nărav ori obicei de muncă.
• agodire — Acțiunea de a agodi și rezultatul ei; rânduirea, așezarea sau aranjarea metodică a lucrurilor dintr-o gospodărie ori dintr-un spațiu de locuit. În context etnografic rurar, reprezintă deprinderea sau dresarea treptată a unui animal de tracțiune (cum ar fi un cal sau un bou) cu un anumit nărav, obicei de muncă sau ritm al corvezilor agricole.
• agodit — Care a fost pus în ordine, rânduit, așezat sau curățat cu atenție conform unui rost prestabilit în gospodărie. Când se referă la un animal (în special la caii de muncă), termenul descrie un exemplar care a fost deprins, dresat sau învățat cu hamul, fiind docil și ascultător în timpul muncilor agricole.
• aidău — Termen regional rar întâlnit în graiurile transilvănene sau maramureșene, folosit în trecut pentru a desemna un tip de strigăt tărăgănat, o hăulitură lungă sau un refren onomatopeic intercalat în cântecele ciobănești și de haiducie. Structura sa fonetică servea ca semnal de comunicare peste văi sau ca marcă a stărilor de jale și dor în cadrul liricii orale tradiționale.
• aiedui — Formă regională sau arhaică rară (atestată în graiuri transilvănene sau maramureșene) folosită pentru a descrie acțiunea de a așeza, a aranja sau a potrivi elemente decorative, piese de mobilier ori unelte într-o firidă, nișă sau direct în aicnie; a rândui cu grijă. Reflectă adaptări de organizare domestică tradițională.
• Albești — Numele a numeroase localități (comune și sate) din România, răspândite în județe precum Constanța, Botoșani, Mureș, Vaslui, Teleorman, Buzău și Ialomița. Scris cu majusculă, acest oiconim de bază individualizează așezări rurale sau administrative recunoscute istoric, a căror denumire derivă din patronimicul Albu sau din fondul cromatic autohton 'alb'.
• alciui — A tăia, a fasona sau a curăța marginile unei piese de lemn, ale unei scânduri ori ale unei țesături de casă; a finisa în mod rudimentar un obiect de tâmplărie rurală. Termenul se folosește izolat în graiurile din zona montană a Transilvaniei și a Maramureșului, fiind legat de meșteșugurile tradiționale casnice.
• aldui — A binecuvânta sau a sfinți prin intermediul unui ritual religios ori prin rostirea unor cuvinte cu încărcătură spirituală pozitivă. În graiurile regionale din Transilvania și Maramureș, termenul descrie actul solemn prin care un preot sau un părinte invocă protecția divină asupra unei persoane, a unui obiect de cult ori a unei gospodării proaspăt construite.