#etnografie

• aprinsătură — Termen medical popular sau regional utilizat în trecut în comunitățile rurale românești pentru a desemna o inflamație acută, dureroasă și febrilă a pielii sau a țesuturilor subcutanate, cum ar fi un furuncul, o plagă infectată sau o arsură locală severă. În structura credințelor etno-medicale, se credea că boala este provocată de o acumulare de căldură parazitară în organism.
• aprînz — Variantă grafică veche (utilizând litera î din i conform normelor ortografice anterioare) pentru regionalismul 'aprânz'; masă luată înainte de prânzul principal, echivalentă cu o gustare de dimineață sau un mic dejun mai consistent consumat de țărani înaintea arșiței amiezii.
• apropiaș — Persoană din anturajul imediat al cuiva, ruda de sânge sau vecin de încredere dintr-o comunitate rurală tradițională; om de casă, sfetnic ori prieten intim. Ca adjectiv, descrie pe cineva aflat în relații strânse de rudenie, alianță sau vecinătate directă.
• apropiașă — Forma feminină pentru apropiaș; femeie din anturajul imediat, rudă de sânge, vecină de încredere sau prietenă intimă într-o comunitate rurală tradițională ori la curțile boierești. Ca adjectiv, descrie o persoană de sex feminin aflată în relații strânse de rudenie, alianță sau proximitate structurală directă.
• apropietnic — Variantă fonetică veche sau dialectală pentru adjectivul apropielnic; persoană cu o fire caldă, deschisă, binevoitoare și sociabilă, care caută în mod activ prietenia, apropierea sau împăcarea cu semenii săi în comunitatea tradițională.
• arăboaică — Femeie de origine arabă sau care face parte din populațiile native ale Orientului Mijlociu și Africii de Nord. Termenul se utilizează în limba română contemporană ca substantiv etnic standard de gen feminin, desemnând apartenența unei persoane la cultura, spațiul lingvistic și tradițiile comunităților vorbitoare de limbă arabă.
• arap — Termen arhaic și popular utilizat istoric în limba română pentru a desemna o persoană cu pielea de culoare neagră, un maur sau un locuitor de origine africană ori arabă. În basmele și legendele populare românești, cuvântul desemnează adesea un personaj mitologic sau un slujitor exotic, fiind integrat de asemenea ca adjectiv cromatic pentru a descrie animale cu blana complet neagră sau obiecte de o nuanță întunecată, intensă.
• arapă — Forma de feminin pentru termenul arhaic 'arap'; desemnează o femeie de culoare neagră, o maură sau o persoană originară din Africa ori din spațiul arab. În literatura veche și în basmele populare românești, termenul apare frecvent pentru a descrie slujnice exotice atașate curților regale, fiind folosit totodată ca adjectiv feminin pentru a descrie animale cu blana complet neagră sau obiecte cu nuanțe întunecate, intense.
• arape — Forma de plural a substantivului și adjectivului arhaic 'arapă'; desemnează mai multe femei de culoare neagră, maure sau de origine africană-arabă. În textele istorice, în inventarele administrative vechi și în basmele populare, termenul descrie grupuri de slujitoare aduse din Orient, fiind totodată utilizat ca adjectiv plural pentru a descrie animale (iepuri, oi, ipe) sau obiecte caracterizate printr-o culoare neagră intensă, uniformă și lipsită de pete.
• arapină — Variantă lexicală secundară și foarte rară pentru 'arapă' sau 'arapcă', utilizată istoric în graiurile populare din sudul României pentru a desemna o femeie cu tenul foarte închis la culoare sau de origine orientală-africană. În contextul lingvistic arhaic, termenul purta uneori și o conotație mitologică secundară, făcând trimitere la făpturi legendare feminine asociate cu forțele nopții sau ale pământului în credințele rurale vechi.
• arapnic — Bici mare și greu, împletit din curele de piele, prevăzut cu un mâner scurt din lemn, utilizat tradițional de păstori, căruțași sau surugii pentru a mâna animalele de povară ori vitele. În context cultural, zgomotul puternic produs de plesnitul arapnicului era folosit ritualic în satele românești în timpul sărbătorilor de iarnă (cum ar fi la Plugușor) pentru a alunga spiritele rele și a ura un an mănos.
• arcănire — Acțiunea de a arcăni și rezultatul ei; metodă arhaică de prindere sau capturare a animalelor (în special a cailor sălbatici) ori a oamenilor cu ajutorul unui laț lung numit arcan. Din punct de vedere istoric, termenul face referire la practica brutală de recrutare forțată a tinerilor în armată (luarea la oaste prin surprindere și legarea lor cu lațul), utilizată în trecut în Țările Române și în Imperiul Habsburgic, devenită ulterior o temă recurentă în folclorul și baladele populare.
• arcuț — Formă regională sau variantă diminutivală arhaică pentru arc; element curbat mic, boltă de dimensiuni reduse sau piesă elastică fasonată rustic din lemn ori fier. În sens etnografic, termenul descrie adesea inelele sau tijele semicirculare utilizate în gospodăriile rurale pentru susținerea prelatelor la coșurile împletite, fixarea plaselor de pescuit sau rigidizarea capcanelor tradiționale.
• ardelean — Persoană originară din Ardeal (Transilvania) sau al cărei stil de viață, grai și ascendență sunt legate de această regiune istorică a României; ca adjectiv, descrie un element cultural, lingvistic, gastronomic sau structural aparținând Transilvaniei ori specific locuitorilor săi. În sens etnografic, termenul evocă un tipar comportamental caracterizat stereotipic prin prudență, calm, seriozitate și o așezare calculată a vorbirii și acțiunilor.
• ardeleancă — Femeie născută și crescută în regiunea istorică a Ardealului (Transilvania) sau care locuiește acolo; persoană de sex feminin care aparține din punct de vedere etnocultural ori geografic acestei comunități românești vestice.
• ardeleni — Forma de plural a substantivului masculin 'ardelean'; locuitori nativi sau persoane originare din regiunea istorică Ardeal (Transilvania). Ca adjectiv plural, descrie obiecte, fenomene lingvistice, obiceiuri sau produse specifice acestei zone geografice din interiorul arcului carpatic, recunoscute structural în cultura națională pentru trăsăturile legate de cumpătare, hărnicie și păstrarea tradițiilor multietnice.
• arețel — Variantă regională sau formă diminutivală arhaică utilizată în anumite comunități rurale din România pentru a desemna un tip de plasă de pescuit cu ochiuri foarte strânse sau o capcană împletită fin, destinată prinderii peștilor mici ori a racilor de râu; de asemenea, poate indica local o specie de vierme parazit sau o larvă acvatică mică. În sens structural-etnografic, termenul reflectă tehnicile gospodărești arhaice de exploatare a resurselor de apă curgătoare.
• argea — Locuință semigropată arhaică, bordei rudimentar sau încăpere subterană ori parțial îngropată, folosită istoric pe teritoriul românesc drept adăpost, depozit de provizii ori spațiu de lucru pentru instalarea războiului de țesut manual. În sens structural, argea reprezintă un tip de construcție vernaculară excavată în sol, având pereți placați cu bârne ori nuiele împletite și un acoperiș scund acoperit cu stuf sau pământ, optimizat pentru izolarea termică naturală.
• aribaș — Termen regional, etnografic sau arhaic folosit pentru a descrie o persoană originară dintr-o anumită regiune muntoasă ori de graniță, sau un element de port popular specific; în unele dialecte istorice balcanice, cuvântul desemna un păstor nomad sau un militar auxiliar de origine străină. De asemenea, poate apărea ca toponim ori nume de familie rar în spațiul românesc.
• aricar — Termen regional sau popular folosit în anumite graiuri locale pentru a desemna un vânător de arici sau o pasăre răpitoare de noapte care se hrănește frecvent cu mamifere mici acoperite de țepi; în sens figurat și arhaic, cuvântul descria un meșteșugar sau un negustor ambulant care confecționa ori vindea perii aspre, bătătoare sau instrumente de dărăcit lâna ale căror structuri rigide aminteau de țepii unui arici.