#armor

• actinolepis — Denumire românească adaptată după genul taxonomic Actinolepis, reprezentând un tip extinct de pești placodermi primitivi (arthrodire) care au trăit în perioada Devonianului timpuriu. Din punct de vedere structural, acești pești preistorici se caracterizau printr-o armură osoasă plată ce le proteja capul și toracele, formată din plăci osoase ornamentate cu striații sau tuberculi dispuși în mod radiar, adaptate la viața bentonică pe fundul mărilor străvechi.
• Aechmea marmorata — Specie de plantă epifită din familia Bromeliaceae, caracterizată prin frunze rigide, alungite, dispuse într-o rozetă tubulară înaltă, având un foliaj verde-cenușiu decorat cu pete și marmorații neregulate de culoare purpurie sau maronie. Inflorescența sa este compusă din bractee roz și flori albastre, însă valoarea sa ornamentală principală rezidă în tiparul marmorat unic al frunzelor.
• alebardă — O armă albă medievală de infanterie, folosită pe scară largă între secolele al XIV-lea și al XVI-lea, formată dintr-o coadă lungă de lemn pe care este montat un fier de lance cu funcție dublă sau triplă: o lamă de topor pe o parte, un vârf ascuțit de suliță în prelungire și un cârlig sau vârf de străpungere pe partea opusă. Structural, această armă asigura o eficiență deosebită împotriva cavalerilor înarmați, permițând atât tăierea, cât și străpungerea sau tragerea călăreților de pe cal.
• amoricani — Denumire istorică colectivă ce desemnează triburile celtice antice care populau Armorica, o regiune geografică de coastă din NV Galiei situată între fluviile Sena și Loara (corespunzătoare Bretaniei actuale). Această confederație de populații autohtone s-a opus cu dârzenie expansiunii legiunilor romane conduse de Iuliu Cezar în timpul războaielor galice.
• antecuirasă — Blindaj suplimentar protector, placă metalică exterioară sau element de ranforsare defensiv montat în fața cuirasei principale a unei nave de război ori a unui vehicul blindat. Rolul său structural este de a absorbi impactul inițial, de a fragmenta sau de a diminua energia cinetică a proiectilelor inamice ori a încărcăturilor cumulative înainte ca acestea să atingă structura de rezistență de bază.
• antiglonț — Care oprește, reține sau oferă protecție balistică împotriva proiectilelor trase de armele de foc; fabricat din straturi masive sau fibre de înaltă rezistență (precum kevlarul sau plăcile ceramice) destinate disipării energiei cinetice a unui impact. Ca substantiv, desemnează în special vesta de protecție purtată de forțele de ordine sau panourile blindate ale unui vehicul securizat.
• antitanc — Care este destinat, conceput, echipat sau utilizat pentru combaterea, avarierea ori distrugerea tancurilor și a altor vehicule blindate inamice. Termenul se aplică armamentului specializat (rachete dirijate, tunuri, mine, grenade), unităților tactice de infanterie sau obstacolelor defensive structurale (șanțuri, dinți de dragon) folosite pentru blocarea avansului blindatelor pe câmpul de luptă.
• arimor — Membru al unui trib antic sau locuitor al regiunii istorice Armorica (Bretania de astăzi, Franța); termenul este utilizat în lucrările istorice și arheologice românești pentru a descrie populațiile celte care ocupau zonele de coastă din nord-vestul Galiei în perioada cuceririi romane; ca adjectiv, se referă la elementele culturale, lingvistice sau geografice specifice acelei regiuni.
• armangiu — Persoană care se ocupa în trecut cu fabricarea, vânzarea sau întreținerea armelor ori a uneltelor de fier; meșter armurar regional sau lucrător specializat într-un arsenal ori atelier metalurgic vechi. Termenul reflectă o specializare tehnică istorică, fiind întâlnit în documentele administrative din epocile trecute.
• armar — Termen istoric regional cu mai multe accepțiuni: meșter care se ocupă cu fabricarea armelor sau dulap mare special amenajat pentru păstrarea armelor; de asemenea, în vechea administrație, putea desemna un funcționar responsabil cu paza arsenalului sau dregătorul curții însărcinat cu logistica militară secundară.
• armărie — Termen istoric și arhaic utilizat pentru a desemna un depozit de arme, o magazie militară, un arsenal sau un atelier specializat în fabricarea și repararea armamentului și a echipamentului de luptă. În organizarea medievală a curților domnești, armăria reprezenta un spațiu logistic esențial aflat sub supravegherea directă a dregătorilor militari (precum armașul), menit să asigure stocarea în siguranță a defensivelor statului.
• armării — Formă veche, colectivă sau regională derivată din sfera termenului 'armare' ori 'armură', utilizată în trecut pentru a desemna totalitatea armelor din dotarea unei unități militare sau a unei cetăți; de asemenea, poate apărea ca formă articulată de genitiv-dativ a substantivului arhaic 'armărie' (atelier sau depozit de arme).
• armoarii — Ansamblu de semne distinctive, embleme, figuri convenționale sau blazoane specifice unei familii nobile, unei dinastii, unui oraș sau unui stat, realizate conform normelor riguroase ale heraldicii; totalitatea elementelor grafice și simbolice care alcătuiesc o stemă oficială.
• armor — Înveliș protector rezistent, confecționat istoric din metal, piele sau plăci compozite moderne, destinat să protejeze corpul unui luptător, un vehicul de luptă, o navă sau un echipament tehnic împotriva impactului cu proiectile, schije sau arme albe. În limba română contemporană, termenul este utilizat ca împrumut cultural sau neologism tehnic (provenit din engleză) în industria jocurilor video, echipamentelor tactice și în domeniul securității cibernetice (ca metaforă pentru sisteme de apărare software).
• armoracia — Gen de plante erbacee perene din familia Brassicaceae (Cruciferae), care cuprinde specii cu rădăcini groase, pivotante și gust extrem de picant, cea mai cunoscută fiind 'Armoracia rusticana' (hreanul comun). Plantele din acest gen sunt recunoscute pentru frunzele lor mari, florile albe mici grupate în raceme și conținutul ridicat de glucozinolați (uleiuri volatile de muștar), având utilizări culinare tradiționale, proprietăți conservante și aplicații fitoterapeutice importante.
• armorial — Culegere, repertoriu, dicționar sau catalog oficial care cuprinde descrierile detaliate, reprezentările grafice și blazoanele dinastiilor princiare, familiilor nobiliare, orașelor sau statelor, ordonate după criterii alfabetice ori geografice. Ca adjectiv, termenul descrie tot ceea ce aparține heraldicii, stemelor sau blazoanelor, făcând referire la însemnele de recunoaștere simbolică ale unei clase privilegiate sau ale unei instituții medievale.
• armoriat — Care este prevăzut, marcat sau decorat cu o stemă, un blazon ori cu însemne heraldice de recunoaștere. Termenul se aplică sigiliilor oficiale, monumentelor funerare nobiliare, fațadelor palatelor vechi, manuscriselor domnești sau pieselor de veselă din argint care poartă gravat ori pictat simbolul grafic distinctiv al posesorului său de rang înalt.
• Armorica — Denumire istorică și geografică antică folosită în perioada galo-romană pentru a desemna regiunea de coastă a Galiei cuprinsă între fluviile Loara și Sena, teritoriu care include în mod direct peninsula Bretania de astăzi. Numele provine din limba galică și înseamnă „locul de lângă mare”, fiind o zonă de o importanță strategică majoră în antichitate datorită triburilor celtice maritime care o populau și a rezistenței lor în fața expansiunii Imperiului Roman.
• armorican — Care aparține regiunii antice Armorica sau populațiilor celtice care o locuiau; specific locuitorilor de pe coasta antică a Galiei (Bretania de astăzi). Ca substantiv, desemnează o persoană originară din această zonă maritimă istorică, iar în geologie, termenul descrie mișcările tectonice ori structurile muntoase formate în timpul orogenezei hercinice din paleozoic, vizibile puternic în Masivul Armorican.
• Armoricum — Formă neutră preluată direct din limba latină utilizată în izvoarele istorice și cartografia antică pentru a desemna „Marea Armoricană” (Mare Armoricum) sau elemente teritoriale adiacente peninsulei Bretania. Acest termen livresc și academic este păstrat în lucrările de specialitate, în cronici medievale scrise în limba latină și în studii de epigrafie romană pentru a păstra acuratețea denumirilor originale date de geografii Imperiului.