#psihologie clinică

• Ab hoc et ab hac — Expresie latină tradusă literal 'de la unul și de la alta' sau 'despre asta și despre aceea'. În contextul psihologiei clinice, al neurologiei și al psihiatriei, termenul descrie un discurs haotic, incoerent, fără o legătură logică între idei, specific pacienților care suferă de episoade de delir, demență, confuzie mentală acută sau intoxicații severe cu substanțe psihoactive.
• Ab irato — Expresie latină tradusă prin 'la mânie' sau 'sub impulsul furiei'. În psihopatologie, psihologia clinică și psihiatria medico-legală, termenul descrie acte, declarații sau agresiuni comise în timpul unui afect puternic, când starea emoțională intensă (furia oarbă, criza de furie) îngustează temporar câmpul conștiinței și reduce capacitatea pacientului de a-și controla impulsurile sau de a evalua consecințele acțiunilor sale.
• abandon — Fapta de a părăsi, de a renunța definitiv la o persoană (copil, partener), la un bun sau la o acțiune începută. În psihologia clinică și psihiatrie, este un concept central studiat pentru impactul său profund asupra dezvoltării emoționale, generând traume de atașament, anxietate severă și scheme cognitive disfuncționale persistente.
• abdicație — Formă substantivală livrescă utilizată în trecut ca sinonim pentru 'abdicare', desemnând rezultatul sau documentul oficial ce atestă renunțarea la autoritate. În semiologia psihiatrică și evaluările de medicină legală, termenul punea accentul pe actul formal de renunțare comportamentală generat de o labilitate emoțională severă, o presiune psihologică exterioară (șantaj, coerciție) sau un deficit cognitiv invalidant.
• aelurofob — Persoană care manifestă o frică intensă, irațională, persistentă și patologică față de pisici; referitor la aelurofobie sau specific persoanelor care evită contactul vizual ori fizic cu felinele. Acest comportament de evitare se declanșează chiar și la vederea unor imagini sau la auzul unor sunete asociate cu pisicile.
• ailurofob — Persoană care manifestă o teamă irațională, patologică și persistentă față de pisici; individ afectat de o fobie specifică ce declanșează stări de anxietate acută la vederea ori contactul cu felinele. Ca adjectiv, descrie un comportament, o reacție sau o atitudine marcată de această aversiune structurală severă.
• aneuroză — Termen clinic rar utilizat pentru a descrie absența totală a manifestărilor nevrotice sau o stare teoretică de echilibru psihic absolut, caracterizată prin lipsa structurală a conflictelor interioare refulate. În anumite tratate de psihopatologie dinamică, conceptul definește o rezistență organică ori un deficit funcțional de adaptare emoțională ce împiedică exteriorizarea tensiunilor sub formă de nevroză clasică.
• antisocial — Care este ostil societății, ordinii de drept sau normelor de conviețuire socială; îndreptat împotriva intereselor comunității. În psihologie clinică și psihiatrie, descrie un comportament caracterizat prin desconsiderarea și încălcarea sistematică a drepturilor celorlalți, lipsă de empatie, iresponsabilitate și nerespectarea legilor, fiind asociat structural cu tulburarea de personalitate antisocială; în sens larg, desemnează fapte criminale, acte de vandalism sau manifestări care destabilizează armonia colectivă.
• aprosexie — Formă severă de tulburare a atenției, caracterizată prin incapacitatea patologică absolută sau parțială de concentrare, fixare și menținere a focalizării mentale asupra unui obiect, stimul sau activități. Acest fenomen structural apare frecvent în stări intense de oboseală cronică, traume cerebrale, episoade neurotice severe sau diverse afecțiuni psihiatrice degenerative.
• apsitirie — Termen medical și psihiatric rarisim utilizat istoric în vechile tratate clinice ca variantă sau eroare de transcriere pentru 'apsitirie' (sau mai corect 'apsithyria' / apsitirie); formă severă de afazie isterică sau tulburare conversivă în care pacientul își pierde complet capacitatea de a șopti sau de a emite orice fel de sunet vocal, deși aparatul fonator structural este intact.
• autist — Care suferă de autism, referitor la autism sau specific persoanelor care prezintă trăsături ale tulburării de spectru autist. Ca substantiv, desemnează o persoană diagnosticată clinic cu această afecțiune neurobiologică de dezvoltare.
• autoacuzat — Care s-a învinovățit singur, atribuindu-și comiterea unei fapte penale, a unei abateri sau a unei culpe morale; persoană care a depus o mărturie sau a semnat o declarație prin care se incriminează de bunăvoie în fața unei autorități.
• autoadmirare — Acțiunea de a se autoadmira sau rezultatul ei; admirație excesivă și adesea nejustificată față de propria persoană, înfățișare, inteligență sau realizări. În psihologia clinică, este considerată o componentă de bază a comportamentului de tip narcisic și a tulburărilor de personalitate centrate pe ego.
• autoadmirație — Sentiment de admirație profundă, adesea exagerată și necritică, pe care o persoană o nutrește față de sine însăși, de propriile calități, fapte sau aspect fizic; stare de mulțumire de sine excentrică ce se apropie structural de manifestările narcisismului.
• autoagresiune — Act, comportament sau impuls distructiv orientat în mod conștient ori inconștient de către un individ împotriva propriei sale persoane, concretizat prin producerea de leziuni corporale, auto-mutilare ori tentative de suicid. În imunologie, termenul descrie metaforic procesul patologic în care sistemul imunitar atacă eronat propriile țesuturi sănătoase ale organismului (autoimunitate).
• autoplastic — 1. Care aparține sau se referă la autoplastie; grefă ori tehnică chirurgicală ce folosește țesuturi prelevate din altă parte a corpului aceluiași pacient. 2. În psihanaliză și psihologie clinică, descrie o modalitate de adaptare structurală în care un individ încearcă să facă față stresului sau conflictelor interne prin modificarea propriei personalități, a comportamentului ori a mentalității, în loc să schimbe mediul exterior (adaptare aloplastică).
• autoreproșare — Acțiunea de a se autoreproșa și rezultatul ei; starea sau procesul de auto-învinovățire conștientă prin care o persoană își analizează și își critică propriile fapte, decizii ori omisiuni. În termeni clinici, autoreproșarea este o componentă frecventă a episoadelor depresive sau anxioase, manifestându-se ca un dialog interior distructiv care slăbește stima de sine și blochează reziliența emoțională.