#liturghie

• acatist — Compoziție imnografică și slujbă liturgică de laudă în Biserica Ortodoxă, dedicată Mântuitorului, Maicii Domnului sau sfinților, structurată riguros în 13 condace și 12 icoase. Din punct de vedere etimologic, termenul desemnează o cântare solemnă în timpul căreia credincioșii nu stau jos, ci în picioare sau în genunchi, ca semn de profundă venerație. În accepțiune curentă, populară, termenul desemnează și lista de nume (pomelnic) însoțită de o ofrandă, încredințată preotului pentru a fi pomenită în cadrul acestei slujbe.
• adora — A aduce un cult religios supremei divinități; a cinsti cu cel mai înalt grad de venerație mistică. În sens profan, laic sau cotidian, termenul înseamnă a iubi peste măsură, a manifestat o pasiune profundă, o admirație oarbă sau un atașament extrem față de o persoană, un ideal, un obiect de artă sau o activitate.
• adorațiune — Formă arhaică, livrescă sau variantă cultă veche a substantivului 'adorație', desemnând manifestarea supremă a cultului religios datorat divinității sau o stare de iubire intensă, profund idealizată și pătimașă. Deși a fost înlocuit în lexicul modern de forma mai scurtă, termenul se conservă în traducerile biblice istorice, în textele liturgice vechi și în poezia romantică timpurie.
• advent — Perioadă liturgică de pregătire spirituală, post și penitență care precedă sărbătoarea Nașterii Domnului (Crăciunul) în tradiția bisericilor creștine occidentale (catolică, luterană și anglicană), cuprinzând de obicei cele patru duminici anterioare zilei de 25 decembrie. În sens larg, teologic și eshatologic, termenul semnifică venirea, sosirea sau apariția unei divinități, făcând trimitere la prima venire a lui Iisus Hristos ca prunc și la a doua Sa venire glorioasă de la sfârșitul timpurilor (Parusia).
• aequale — Ecvale; piesă muzicală scurtă scrisă pentru un ansamblu de instrumente identice sau pentru voci egale, utilizată istoric în Austria și Germania începând cu secolul al XVIII-lea, în special la ceremonii funerare ori procesiuni religioase. Ca adjectiv latin, indică o stare de egalitate structurală sau uniformitate ritmică într-o compoziție corală veche.
• agneț — Partea centrală, în formă de pătrat, tăiată din prima prescură în cadrul ritualului Proscomidiei, imprimată cu sigiliul lui Iisus Hristos (IS HR NI KA); reprezintă simbolic Mielul lui Dumnezeu și devine, prin sfințire în timpul Sfintei Liturghii, Trupul euharististic al Mântuitorului. În sens larg, termenul evocă jertfa cristică supremă și centralitatea actului liturgic în spiritualitatea răsăriteană.
• agnus — Formă prescurtată și denumire uzuală pentru 'Agnus Dei' (Mielul lui Dumnezeu); reprezintă o formulă liturgică, o rugăciune solemnă sau un imn cântat ori recitat în timpul Sfintei Liturghii în ritul romano-catolic, chiar înainte de împărtășanie. În arta religioasă și iconografie, termenul descrie, de asemenea, reprezentarea simbolică a lui Iisus Hristos sub chipul unui miel ce poartă un steag de biruință sau o cruce.
• aleluia — Exclamație liturgică ritualică de laudă și preamărire adresată lui Dumnezeu, utilizată intens în cultul mozaic și în cel creștin în timpul slujbelor și al cântărilor religioase. În limbajul colocvial contemporan, termenul este întrebuințat ca o exclamație de ușurare, bucurie sau mulțumire în fața finalizării cu succes a unei acțiuni dificile ori a rezolvării unei probleme prelungite.
• aliluia — Exclamație rituală de laudă și preamărire adresată lui Dumnezeu, utilizată frecvent în slujbele liturgice creștine și în cântările religioase iudaice; cântare sau imn bisericesc structural care include acest cuvânt. În sens profan, este utilizat uneori ca interjecție pentru a exprima bucuria, ușurarea sau satisfacția profundă în urma rezolvării unei situații dificile.
• aliturgic — Care nu aparține liturgiei, în care nu se oficiază Sfânta Liturghie sau care este lipsit de caracter liturgic. În tradiția liturgică ortodoxă, termenul califică anumite zile din cursul anului bisericesc (cum sunt unele zile de rând din Postul Mare sau Vinerea Mare) în care canoanele interzic cu desăvârșire celebrarea Sfintei Liturghii, punându-se accent pe post, penitență, rugăciuni de umilință și citiri scripturistice.
• alleluia — Formă liturgică și aclamație religioasă de bucurie și laudă adusă lui Dumnezeu, provenită din limba ebraică (haleluyah) și tradusă literal prin 'lăudați-L pe Iahve (Dumnezeu)'. Utilizată universal în riturile creștine (ortodox, catolic, protestant) și mozaice, reprezintă o cântare de biruință și recunoștință intonată în momentele culminante ale slujbelor religioase sau o compoziție corală sacră bazată pe acest text.
• altar — Partea cea mai importantă și sacră a unui lăcaș de cult, situată de obicei în partea de răsărit a bisericilor creștine, despărțită de naos prin catapeteasmă, unde preotul celebrează liturghia și săvârșește tfele religioase; de asemenea, masă sau structură ridicată din piatră ori lemn în antichitate sau în diverse religii pe care se aduceau jertfe sau jertfe ritualice divinității.
• amvoană — Variantă arhaică, populară sau regională pentru termenul modern 'amvon'; tribună înaltă, frumos decorată și situată de regulă pe partea stângă a naosului într-o biserică creștină, de unde preotul predică credincioșilor, citește Evanghelia sau rostește rugăciunile principale. Păstrată în limbajul vechi bisericesc, această formă nominală subliniază caracterul solemn al spațiului sacru.
• amvon — Platformă sau tribună înaltă, amenajată în partea centrală sau stângă a naosului unei biserici, fiind prevăzută cu o balustradă și scări de acces, de unde preotul sau pastorul predică credincioșilor, citește textele sacre și rostogolește cuvântările liturgice. În sens figurat, termenul desemnează autoritatea ecleziastică, propovăduirea religioasă ori o poziție publică de la care se emit principii morale.
• amvonă — Formă feminină învechită sau regională folosită în vechile texte ecleziastice sau în graiul popular pentru substantivul modern 'amvon'; tribună bisericească destinată citirii scripturilor și predicării. Păstrarea ei în anumite dialecte locale subliniază diversitatea morfologică istorică a vocabularului religios românesc.
• anafora — Figură de stil retorică și sintactică ce constă în repetarea aceluiași cuvânt sau grup de cuvinte la începutul mai multor propoziții, fraze ori versuri consecutive, cu scopul de a accentua o idee, a crea simetrie și a spori muzicalitatea discursului. În lingvistică, definește relația de coreferință prin care o unitate lexicală trimite la o entitate menționată anterior în text. În liturghia creștină orientală (ortodoxă), termenul (scris adesea Anafora) desemnează partea centrală a Sfintei Liturghii, rugăciunea solemnă a jertfei euharistice.
• anaforniță — Vas sau tipsie specială, de formă circulară, realizată de obicei din metal prețios sau sticlă, utilizată structural în bisericile ortodoxe pentru păstrarea și distribuirea anaforei (pâinea sfințită tăiată în bucățele mici care se împarte credincioșilor la sfârșitul Sfintei Liturghii). Acest obiect de cult este așezat pe o masă în fața altarului sau în naos, având o valoare ritualică profundă.
• anafură — Pâine sfințită (tăiată în bucățele mici, provenită din prescurile din care s-a tăiat Sfântul Agneț) care se împarte credincioșilor la sfârșitul Sfintei Liturghii sau al altor slujbe ortodoxe. În sens structural liturgic, reprezintă un simbol al binecuvântării și al comuniunii spirituale, fiind consumată de credincioși dimineața, pe nemâncate, ca act de evlavie și curățire interioară.
• anagnost — Cleric inferior din ierarhia bisericească ortodoxă (aparținând ordinului ipodiaconilor sau citeților), având ca atribuție principală citirea solemnă a textelor sacre neevanghelice (Apostolul, Vechiul Testament, paremiile) în timpul sfintelor slujbe; în antichitatea clasică greacă și romană, sclav sau liber profesionist angajat structural pentru a citi cu voce tare opere literare sau documente în timpul banchetelor și întrunirilor private.
• angelus — Rugăciune devoțională creștină (specifică în special Bisericii Romano-Catolice) consacrată Întrupării Domnului și numită după cuvintele de început ale textului în limba latină: 'Angelus Domini nuntiavit Mariae'. Termenul desemnează de asemenea sunetul specific al clopotelor care anunță momentele stabilite pentru această rugăciune, de trei ori pe zi (dimineața, la amiază și seara), sau o reprezentare artistică inspirată de acest moment spiritual sacru.