#regionalism

• abraș — Care este năbădăios, nărăvaș, iute la mânie și greu de stăpânit (despre oameni sau cai); (despre terenuri, drumuri sau pante) care este abrupt, prăpăstios, râpos, stâncos și greu accesibil; (regional, despre culori sau aspecte vizuale) bătător la ochi, pestriț, neuniform sau pătat, având de obicei pete albe pe fond închis.
• abrașan — (Regional) Varietate de struguri românești cu boabe albe-verzui, cultivată local; (prin extensie) cal de o anumită rasă, adesea caracterizat ca fiind nărăvaș, iute la mânie sau având un aspect pestriț.
• abriboi — (Botanică, regional) Specie de plantă erbacee din genul Centaurea (Centaurea suaveolens), originară din Orient, cultivată în grădini pentru florile sale galbene-aurii, intens parfumate, cu miros suav asemănător ambrei; (arhaic, adj.) de culoare roșu închis, mohorât (cu referire la țesături fine de mătase).
• Abru — Nume propriu de persoană din onomastica orientală, faimos în istoriografie prin cronica lui Hāfiz-i Abru (istoric persan din secolul al XV-lea care l-a însoțit pe Timur Lenk); (rar, regional) formă trunchiată utilizată în graiul moților ca prescurtare pentru localitatea Abrud.
• abua — Un termen regional rar sau formă onomatopeică arhaică utilizată în comunitățile tradiționale rurale, având sensul primar de a adăposti, a legăna sau a liniști un copil mic prin sunete repetitive, adesea asociat cu ritualul somnului sau al ocrotirii. În anumite contexte micro-dialectale, verbul sugerează și acțiunea de a adia ușor, fiind o reflectare a fondului expresiv popular menit să descrie mișcări blânde, hipnotice și protectoare din spațiul domestic.
• abubă — Un termen medical popular, arhaic sau regional folosit în vechile comunități rurale pentru a desemna o umflătură dureroasă a pielii, o tumoare benignă, un abces infectat sau o pustulă inflamată. Deși utilizarea sa a scăzut drastic în limba modernă, cuvântul păstrează o valoare etnolingvistică deosebită, făcând referire la manifestările cutanate acute tratate în trecut prin remedii empirice și descântece de către vindecătorii satului.
• abud — Un termen regional sau arhaic rar folosit pentru a descrie un obiect, un recipient sau un spațiu domestic care este adâncit, scobit, masiv sau bombat în mod disproporționat. În anumite graiuri vernaculare izolate, adjectivul poate face referire și la o formă primitivă de relief sau la un adăpost natural rudimentar, păstrând o conotație legată de arhaicitate, soliditate și utilitate brută în gospodăria țărănească de odinioară.
• abule — O formă verbală regională rară sau o variantă fonetică arhaică întâlnită sporadic în graiurile din nordul arealului lingvistic românesc, utilizată cu sensul de a ademeni, a momi, a păcăli cu blândețe sau a atrage pe cineva prin vorbe mieroase sau promisiuni amăgitoare. Termenul reflectă psihologia rurală veche, fiind adesea asociat cu strigătele ritualice folosite pentru chemarea și domesticirea animalelor rătăcite ori cu o formă inofensivă de manipulare interpersonală în comunitățile tradiționale.
• aburca — Un termen regional sau arhaic întâlnit cu precădere în graiurile din Transilvania și Maramureș, având sensul de a (se) urca cu greu, a (se) cățăra sau a ridica o greutate ori o persoană la o anumită înălțime (pe un cal, într-un copac, pe o căruță). Folosit reflexiv, verbul descrie efortul fizic laborios de ascensiune, fiind o reflectare pitorească a lexicului pastoral și rural legat de depășirea obstacolelor geografice sau de muncile câmpului.
• aburcare — Acțiunea de a aburca și rezultatul ei; procesul laborios și dificil de a (se) urca, a (se) cățăra sau a ridica o greutate masivă la o anumită înălțime. Acest substantiv de acțiune aparține fondului arhaic și regional din ariile transilvănene și maramureșene, păstrând o puternică legătură semantică cu activitățile fizice gospodărești, pastorale sau agricole care implicau depășirea unor obstacole topografice.
• aburcat — Starea unui obiect, a unei persoane sau a unei structuri care a fost urcată, suită sau cățărată cu efort la o anumită înălțime; cocoțat, așezat sus. Ca adjectiv derivat din participiu, termenul are o coloratură regională pregnantă și este des utilizat în sens figurat pentru a descrie așezări, stâne sau colibe izolate, amplasate strategic sau pitoresc pe crestele muntoase greu accesibile.
• abușile — Un termen regional foarte rar sau o variantă fonetică arhaică întâlnită sporadic în graiurile tradiționale românești, utilizată de obicei în mod adverbial (în structuri de tipul 'de-a abușile' sau 'în abușile') pentru a descrie deplasarea pe palme și genunchi, specifică sugarilor sau persoanelor care înaintează târâș prin spații înguste. Cuvântul reflectă lexicul domestic din comunitățile rurale vechi, fiind înrudit structural cu formele onomatopeice și expresive destinate universului infantil.
• acarce — Formă pronominală arhaică și regională folosită cu valoare de pronume sau adjectiv nehotărât, având semnificația de 'orice', 'orice lucru' sau 'indiferent ce'. Acest termen s-a păstrat izolat în texte bisericești și juridice vechi din regiunile Crișana, Banat și Transilvania, fiind utilizat pentru a indica o totalitate nediferențiată sau o alegere liberă, fără restricții, dintr-o gamă de elemente.
• acarniță — Accesoriu de croitorie tradițional utilizat pentru organizarea uneltelor de lucru, manifestat sub două forme: fie o cutiuță sau teacă mică din lemn, metal sau os destinată păstrării acelor și aței, fie o perniță textilă umplută cu lână ori tărâțe în care se înfig acele în timpul lucrului pentru a fi la îndemână. Termenul este utilizat cu precădere în graiurile din Moldova și Transilvania.
• acăstaie — Clădire sau casă construită cu o înălțime disproporționată sau exagerată în raport cu baza ori cu restul așezărilor din jur; locuință ridicată mult prea sus. În sens etnografic regional, termenul derivă din structura tehnică a schelelor înalte sau a construcțiilor monumentale din lemn din zonele rurale ale Moldovei și Bucovinei, sugerând o arhitectură neobișnuită, adesea privită cu ironie de comunitate.
• acastași — Formă pronominală și adjectivală demonstrativă arhaică și regională (variantă a lui 'acesteași'), utilizată pentru a exprima identitatea absolută, având înțelesul de 'exact acestea', 'chiar acestea' sau 'tot acestea'. Întâlnit în texte juridice, bisericești și cronici medievale din regiunile intracarpatice, termenul întărește referirea la entități de gen feminin menționate anterior, subliniind că este vorba despre aceleași elemente, fără nicio modificare.
• acastău — Formă regională sau arhaică rară utilizată în Transilvania și Banat pentru a desemna un stâlp din lemn ori din piatră folosit ca reper de hotar, sprijin structural pentru porți sau element de delimitare a proprietăților rurale. În mod secundar, în documente medievale izolate, termenul reprezintă o corupere lingvistică locală a cuvântului maghiar pentru spânzurătoare ('akasztófa'), indicând locul public unde se executau sentințele capitale.
• acăța — A prinde, a suspenda sau a fixa un obiect de un suport (cui, ramură, colț ascuțit); a agăța. La forma reflexivă, înseamnă a se apuca strâns cu mâinile, unghiile sau ghearele de ceva înalt pentru a se sprijini ori a se urca. În sens figurat, exprimă acțiunea de a deveni insistent sau sântâreț, nelăsând pe cineva în pace, sau acțiunea unei plante de a se fixa prin cârcei. Deși reprezintă o formă de bază moștenită, a pierdut treptat teren în limba modernă în favoarea variantei mai comune 'agăța'.
• acățăcios — Care are proprietatea sau tendința de a se prinde, de a se fixa ori de a se agăța cu ușurință de suprafețe, haine sau alte plante; agățător. În terminologia populară rurală, adjectivul descrie plantele agățătoare cu spini mari sau cârcei pronunțați (cum sunt mărăcinii, iedera sau scaieții) și, în sens figurat, o persoană extrem de sâcâitoare, insistentă sau certăreață de care nu poți scăpa ușor.
• acățăli — A prinde, a ancora sau a fixa provizoriu un obiect de un suport prin agățare repetată ori superficială; a încurca ușor firele sau hainele în elemente ascuțite. La forma reflexivă, se referă la acțiunea unei persoane sau a unui animal de a se prinde stângaci ori nesigur de o structură înaltă, încercând să se mențină la înălțime. Reprezintă o variantă expresivă sau o derivare locală din familia verbului 'acăța', întâlnită izolat în graiurile transilvănene.