#raci

• absint — 1. Licoare alcoolică puternică, de culoare verzuie, preparată din frunzele plantei de pelin (Artemisia absinthium) și anason, cunoscută pentru efectele sale toxice și neurostimulente puternice în cazul consumului excesiv. 2. Figurat: amărăciune profundă, suferință sufletească, durere morală extremă. 3. În estetică și filozofia culturii, absintul simbolizează curentul decandentist de la sfârșitul secolului al XIX-lea, devenind o metaforă pentru evadarea auto-distructivă din realitate, criza existențială a artistului și alienarea morală în fața unei societăți burgheze rigide.
• absinthium — Denumirea științifică latină a pelinului (Artemisia absinthium), utilizată în textele savante, medicale și filozofice vechi pentru a desemna esența amărăciunii absolute. În filozofia morală și exegeza textelor sacre, termenul este utilizat ca un arhetip conceptual pentru suferința curățitoare, asprimea vieții ascetice sau consecințele amare ale rătăcirii etice și spirituale.
• adevărăciune — Formă veche, regională sau populară pentru conceptul de 'adevăr', 'veridicitate' ori 'autenticitate'; reprezintă calitatea unui lucru de a fi adevărat, conform cu realitatea sau demn de încredere. Acest termen structural este întâlnit în textele religioase medievale sau în graiurile arhaice, având un caracter profund descriptiv datorită sufixării specifice limbii vechi.
• adevărătate — Formă abstractă, arhaică și rară pentru noțiunea de veridicitate, autenticitate sau caracter adevărat al unui lucru, întâlnită în scrierile religioase și juridice vechi din Principatele Române. Acest termen structural exprima în trecut însușirea intrinsecă a unei mărturii ori a unui document de a fi conform cu realitatea obiectivă și cu normele morale ale epocii.
• advent — Perioadă liturgică de pregătire spirituală, post și penitență care precedă sărbătoarea Nașterii Domnului (Crăciunul) în tradiția bisericilor creștine occidentale (catolică, luterană și anglicană), cuprinzând de obicei cele patru duminici anterioare zilei de 25 decembrie. În sens larg, teologic și eshatologic, termenul semnifică venirea, sosirea sau apariția unei divinități, făcând trimitere la prima venire a lui Iisus Hristos ca prunc și la a doua Sa venire glorioasă de la sfârșitul timpurilor (Parusia).
• agatârs — Membru al unui trib antic de neam scitic sau trac (agatârșii), menționat de istoricul Herodot ca locuind în secolul al V-lea î.Hr. pe teritoriul actual al Transilvaniei, de-a lungul cursului superior al râului Mureș. Din punct de vedere structural, această populație antică se distingea prin bogăția în resurse aurifere, prin practicarea tatuajului corporal ritualic ca semn al nobleții și prin deținerea unor legi versificate transmise pe cale orală.
• agatîrși — Populație antică de neam scitic sau tracIC care a locuit în primul mileniu înainte de Hristos pe teritoriul actual al Transilvaniei, de-a lungul văii râului Mureș. Menționați istoric de Herodot, aceștia erau renumiți pentru bogăția lor în aur, pentru obiceiul de a-și tatua corpul și părul cu desene albastre ca semn al nobleței și pentru legile lor transmise pe cale orală sub formă de versuri cântate.
• Agighiol — Localitate în județul Tulcea, Dobrogea, România, aparținând din punct de vedere administrativ de comuna Valea Nucărilor; așezare istorică amplasată într-o zonă de coline și lacuri, renumită în cercetarea arheologică internațională datorită descoperirii unui important tezaur princiar geto-dacic din secolul al IV-lea î.Hr., format din piese de argint de o valoare excepțională.
• agracia — Neologism rarisim de circulație internă restrânsă sau adaptare livrescă (construită pe modelul limbilor romanice vestice); înseamnă a acorda grație, a ierta în mod oficial, a absolvi de o vină ori a înfrumuseța, a conferi un plus de eleganță, farmec și armonie unei structuri, unui text sau unei opere de artă.
• agraciat — Care a fost înzestrat cu grație, eleganță, armonie sau farmec deosebit; înfrumusețat prin adăugarea unor detalii estetice rafinate. În sens juridic sau istoric restrictiv, desemnează o persoană sau o fapă care a primit o iertare oficială, un act de clemență ori o grațiere din partea unei autorități suverane.
• ajun — Ziua sau intervalul de timp care precede imediat un eveniment important, o sărbătoare religioasă sau o dată memorabilă; perioadă de pregătire spirituală sau administrativă dinaintea unui moment solemn. În tradiția creștină, termenul desemnează în mod special zilele dinaintea marilor praznice (Crăciunul, Boboteaza), asociate adesea cu posturi aspre și obiceiuri folclorice specifice.
• ajunar — Termen tradițional ce desemnează colindătorul (de obicei copil sau tânăr) care umblă din casă în casă în dimineata sau în preziua Crăciunului ori a Anului Nou pentru a vesti sărbătoarea și a primi daruri; prin extensie, darul (colacul, nucile, merele sau banii) oferit acestor colindători. În unele zone rurale, reprezintă și bățul special, împodobit, purtat de copii în timpul acestor datini.
• albaspină — Denumire regională sau populară atribuită păducelului (Crataegus monogyna), arbust ghimpos din familia rozaceelor, recunoscut pentru florile sale albe și bacele roșii cu proprietăți cardiotonice; de asemenea, termenul se folosește uneori pentru sânger (Cornus sanguinea) sau cătină albă. În fitoterapia tradițională rurale, infuziile din frunzele și ramurile sale tinere erau administrate ca remediu natural pentru reglarea tensiunii arteriale.
• alcarazas — Variantă grafică rar întâlnită în vechea literatură tehnică pentru substantivul 'alcarraza'; vas de pământ ars, poros și nesmălțuit, folosit în mod tradițional în Peninsula Iberică și America Latină pentru răcirea apei. Principiul de funcționare se bazează pe evaporarea microscopică latentă a lichidului filtrat prin pereții poroși ai vasului, scăzând temperatura conținutului.
• alcarraza — Vas de pământ nesmălțuit, foarte poros, de proveniență spaniolă sau maură, utilizat special pentru păstrarea și răcirea apei potabile. Efectul de răcire este realizat prin procesul fizic de evaporare a apei care transpiră prin porii microscopici ai argilei, scăzând temperatura lichidului din interior chiar și în climatele extrem de calde.
• alergaci — Termen regional sau învechit ce desemnează o persoană sau un animal care aleargă mult, iute și cu ușurință; cal de curse sau de trap bun; curier ori mesager pedestru rapid. Ca adjectiv, descrie o ființă caracterizată prin rapiditate în mișcare, agilitate locomotorie ori tendința nativă de a fugi des.
• algor — Senzație intensă de frig, frison puternic sau răceală extremă a corpului care însoțește debutul brusc al unor stări febrile, infecții severe sau colaps vascular. În medicina legală și patologie, termenul este utilizat de asemenea în sintagma 'algor mortis' pentru a descrie procesul fiziologic natural de scădere treptată a temperaturii corporale a cadavrului până la echilibrarea cu mediul înconjurător.
• amăreț — Termen regional ce funcționează ca o variantă sinonimă sau de nuanță pentru 'amărui' ori 'amărăcios'; care tinde spre gustul amar, având o asprime discretă în savoare. În mod figurat, în graiul anumitor comunități rurale, se poate aplica unui discurs sau unui caracter uman, desemnând o persoană ușor posacă, tăioasă sau ironică în exprimare.
• amărie — Termen arhaic sau regional ce desemnează calitatea de a fi amar, gustul intens neplăcut al unei substanțe sau intensitatea unei senzații de amărăciune. În sens figurat, în textele vechi sau în graiurile populare, termenul definește o stare profundă de supărare, necaz, deznădejde sau o suferință morală greu de îndurat.
• amăriu — Variantă fonetică regională și arhaică a adjectivului 'amărui', descriind un aliment, o băutură sau o substanță care posedă un gust parțial sau fin amar; amărui. În sens figurat, în graiul vechi din anumite zone rurale, termenul se aplică stărilor sufletești sau expresiilor faciale, caracterizând un sentiment de resemnare, melancolie discretă ori o tristețe ușoară și trecătoare.