#mercenar

• anarghir — Termen religios creștin ce desemnează un sfânt (de obicei medic sau tămăduitor, precum Cosma și Damian ori Pantelimon) care își exercita profesia sau darul vindecării în mod complet gratuit, refuzând structural orice plată, recompensă materială ori bani de la pacienți. Ca adjectiv, descrie o persoană, o faptă sau o atitudine lipsită de argonți, dezinteresată din punct de vedere financiar, care acționează exclusiv din filantropie sau milostenie creștină.
• anarghirie — Virtute spirituală sau stare morală caracterizată prin detașarea completă de bunurile materiale, refuzul acumulării de bani, arginți ori bogății și exercitarea unei profesii sau activități în mod absolut gratuit. În teologia ascetică și monahală, reprezintă o dimensiune structurală a votului de sărăcie de bunăvoie, fiind opusul direct al lăcomiei de bani (arghirofiliei) și fundamentul sfințeniei doctorilor tămăduitori.
• arbaletrier — Ostaș pedestru sau călare din armatele medievale înarmat cu o arbaletă, specializat în tragerea la țintă de la distanță și în autoapărarea tactică din spatele unor scuturi mari (pavize). În secolele al XIV-lea și al XV-lea, unitățile de arbaletrieri (cum erau cei genovezi) formau corpuri de mercenari de elită, extrem de căutați de monarhii europeni pentru eficiența lor în asedii.
• arbănaș — Denumire istorică și populară arhaică folosită în Principatele Române pentru albanezi sau pentru persoanele de origine albaneză. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, termenul îi desemna adesea pe mercenarii albanezi incorporated în gărzile domnești sau pe micii negustori și legumicultori stabiliți în comunitățile rurale și urbane românești.
• arnău — Denumire istorică și arhaică dată mercenarilor albanezi sau soldaților din garda domnească din Țările Române în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, recunoscuți pentru portul lor pitoresc și spiritul războinic. În sens regional sau peiorativ modern, termenul descrie un om brutal, violent, nesupus, bătăuș sau o persoană cu un comportament dur și grosolan în societate.
• arnăut — Membru al unui corp de oaste format inițial din mercenari albanezi, angajați în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea de domnitorii din Țările Române pentru paza personală și menținerea ordinii publice; arnău. Ca adjectiv, termenul descrie un comportament dur, violent sau o persoană încăpățânată, aspră, neîndurătoare și greu de stăpânit.
• arnăuțesc — Care aparține arnăuților, privitor la arnăuți sau specific gardei de mercenari albanezi din Țările Române; reprezentativ pentru portul, obiceiurile, armamentul sau spiritul dârz al acestor războinici. În sens extins sau figurativ, termenul descrie o atitudine aspră, severă, neîndurătoare, militărească sau un comportament rigid și autoritar în relațiile cu ceilalți.
• arnăuțește — În felul arnăuților, aidoma mercenarilor din garda domnească; cu asprime, brutalitate, dârzenie sau curaj nebunesc. Adverbul descrie modul în care o persoană acționează, vorbește, se îmbracă sau se comportă, împrumutând trăsăturile specifice (adesea severe, impunătoare sau violente) ale vechilor războinici arnăuți.
• arnăuțime — Substantiv colectiv care desemnează totalitatea arnăuților (mercenarilor albanezi sau gardiștilor domnești) aflați la un moment dat într-o regiune, într-o oaste sau în serviciul unui domnitor din Țările Române. În sens figurat sau peiorativ popular, termenul face referire la o masă sau un grup de oameni brutali, puși pe gâlceavă, violenți, nesupuși ori înclinați spre jaf și dezordine.
• badahuzi — Termen arhaic și livresc extrem de rar întâlnit în vechile cronici sau traduceri istorice românești (derivat din surse otomane sau persane, corelat probabil cu triburile badahuzi / badahși) pentru a desemna un corp de ostași, gărzi mercenare sau călăreți războinici din regiunile muntoase ale Orientului, folosiți uneori în armatele imperiale.