#cuvinte vechi

• aborât — Termen extrem de rar, cu caracter arhaic sau regional, provenit din verbul 'a aborî' (variantă fonetică veche pentru a borî / a vomita); indică starea unui lucru care a fost murdărit cu vomă sau, în sens figurat și peiorativ, un obiect ori o situație care provoacă o repulsie fizică profundă, o greață extremă sau un dezgust profund.
• abrac — Formă regională sau arhaică atestată în documente istorice și registre vechi, folosită uneori ca o variantă fonetică sau o transformare locală pentru rație, fân sau nutreț uscat destinat vitelor sau cailor din cavalerie (provenind din terminologii administrative otomane sau slave); (în alte contexte izolate) o eroare de copiere ori o formă hipocoristică pentru anumite nume sau elemente de jargon tehnic învechit.
• afiom — Variantă fonetică arhaică și regională pentru substantivul 'afion', desemnând sucul narcotic extras din capsulele necoapte ale macului de grădină sau opiul brut utilizat în trecut ca analgezic și sedativ. Termenul provine pe filieră balcanică și reflectă pronunția specifică unor manuscrise vechi sau graiuri din spațiul intracarpatic, unde alternanța finală n/m s-a stabilizat în lexicul comunităților locale.
• agheasmatoriu — Formă arhaică sau variantă rară pentru agheasmatar; vas sfințit destinat păstrării apei sfințite ori spațiu ecleziastic restrâns amenajat în interiorul sau în proximitatea lăcașului de cult pentru oficierea ritualului sfințirii apei. Se întâlnește în manuscrisele bisericești vechi și în inventarele mănăstirești de secol XVIII.
• aiurle — Formă regională sau arhaică rară, utilizată în anumite graiuri pentru a desemna stări de rătăcire, vorbe fără șir, bazaconii sau vedenii apărute pe fondul febrei ori al unei tulburări mintale temporare; manifestări verbale haotice similare cu delirul. În context etnografic sau popular, termenul făcea referire la fantasme ori rătăciri ale minții provocate de oboseală cronică ori de credințe în spirite rătăcitoare.
• alalagmon — Strigăt puternic de bucurie, exclamație solemnă de triumf sau sunet de alarmă menționat în textele religioase vechi și în traducerile biblice timpurii; manifestare vocală colectivă cu caracter sacru sau festiv, întâlnită în scrierile ecleziastice pentru a descrie o laudă sonoră adresată Divinității sau un semnal de trompetă ritualic. Acest termen rar păstrează o valoare structurală de arhaism lexicografic utilizat pentru redarea stărilor de exultare spirituală maximă.
• alaltămâne — În ziua care urmează după ziua de mâine; poimâine. Acest indicator temporal structural, deși considerat în prezent un arhaism sau un regionalism învechit, era utilizat pe scară largă în trecut pentru a defini a treia zi de pe axa viitorului apropiat; păstrează o valoare filologică deosebită în textele literare vechi sau în graiurile din anumite zone rurale ale țării.
• alaltămâni — Variantă regională sau arhaică de pluralizare adverbială ori formă fonetică alternativă pentru termenul 'alaltămâne', utilizată în anumite graiuri locale pentru a exprima ideea de poimâine (ziua care urmează după ziua de mâine). Acest indicator temporal structural reflectă diversitatea morfo-fonetică a subdialectelor românești istorice, fiind întâlnit ocazional în texte folclorice sau culegeri de datini din zonele rurale.
• alcăzit — Care a fost supus procesului de alcăzire; numit în funcția de alcade sau guvernat de un magistrat local spaniol. De asemenea, poate reprezenta o formă alterată istoric sau o greșeală de copiere în manuscrisele vechi pentru cuvântul 'alcătuit', păstrând într-un context corupt sensul de a fi format sau așezat structural.
• almintrine — Variantă fonetică alterată sau regională a adverbului 'alminteri'; semnifică într-un alt mod, altfel ori de altfel. Apare extrem de rar, fiind o formă întâlnită în graiurile populare nestandardizate sau în documente vechi unde normele ortografice nu erau consolidate, păstrând neschimbată funcția sintactică de conector modal sau condițional.
• almojnă — Variantă fonetică sau regională a cuvântului 'almoină', desemnând milostenia, pomana ori darul oferit din milă creștină celor lipsiți de mijloace de subzistență. Termenul reflectă influențe lingvistice specifice anumitor cancelarii medievale sau graiuri bisericești vechi, păstrând aceeași conotație morală și spirituală legată de ajutorarea aproapelui.
• alnic — Persoană sau comportament caracterizat prin viclenie, șiretenie, duplicitate ori tendința de a înșela; viclean sau pânditor. Acest termen livresc și regional, întâlnit în vechile manuscrise juridice și religioase din Transilvania și Crișana (secolele XVI-XVII), reflectă influențe lexicale maghiare vechi și este utilizat pentru a descrie o atitudine ipocrită sau o capcană morală.
• aloghiță — Denumire populară arhaică și regională folosită pentru a descrie o plantă erbacee de dimensiuni mici sau o varietate de buruiană cu flori discrete. În lexiconul folcloric și în graiurile locale din anumite zone rurale, termenul este asociat metaforic cu noțiunea de fragilitate sau cu plante sălbatice care cresc spontan la marginea culturilor agricole, fără o valoare furajeră deosebită.
• amintor — Variantă fonetică scurtată sau regională a termenului 'amintitor'; persoană care amintește sau dojenește pe cineva, aducându-i aminte de greșeli ori de promisiuni nesocotite. Ca adjectiv, descrie un lucru sau un cuvânt care poartă în sine puterea de a trezi o amintire.
• amistuire — Acțiunea de a amistui și rezultatul ei; procesul manual sau intenționat de tăinuire, ascundere, adăpostire ori mușamalizare structurală a unei fapte, a unui obiect sau a unei taine în cadrul comunității.
• amurțire — Acțiunea de a amurți și rezultatul ei; procesul de pierdere a sensibilității tactile sau a mobilității musculare; variantă istorică a substantivului modern 'amorțire'. În limbaj arhaic sau popular, termenul definește acea stare de amorțeală, lipsă de reacție, toropeală fizică ori spirituală instalată treptat într-un organism sau într-o comunitate.
• angărlâc — Formă secundară, regională sau arhaică derivată din termenul 'gărlâc' sau influențată de 'angara', desemnând gâtlejul, gâtul sau partea din față a gâtului la oameni și animale. În anumite graiuri locale, termenul a căpătat și sensul de deschizătură strâmtă, intrare boltită a unui beci, gura unei pivnițe sau un canal îngust prin care curge apa, sugerând o structură anatomică sau arhitecturală tubulară și restrictivă.
• angâșlă — Formă regională rară sau arhaism derivat din sfera semantică a termenului 'angâș' sau 'angara', desemnând o stare de strâmtoare economică, o obligație sufocantă, un necaz mare sau o încurcătură gospodărească greu de rezolvat. În anumite graiuri izolate, cuvântul se folosea și pentru a descrie o unealtă improvizată, o sârmă sau o legătură strânsă făcută în grabă pentru a fixa un obiect defect.
• anghenar — Formă regională rară, arhaism sau variantă fonetică izolată pentru 'anghinare' (Cynara scolymus) ori asociată semantic cu structuri de margine, chenar sau hotar influențate de lexicul limbilor vecine. În sens botanic popular, desemnează planta erbacee perenă din familia compozitelor, cu frunze mari spinoase și receptacul floral cărnos consumat în gastronomie sau folosit ca remediu hepatic. Ca adjectiv, descrie un obiect sau o structură textilă prevăzută cu o bordură ori un chenar decorativ aplicat pe margini.
• anticat — Termen regional, învechit sau rar (întâlnit ca variantă pentru anticvat) utilizat pentru a descrie un obiect, un obicei, o lege sau un cuvânt care a ieșit din uzul curent, fiind perimat, desuet sau de modă veche. În sens structural filologic, indică starea elementelor lexicale sau a tradițiilor administrative specifice epocilor trecute, care nu mai corespund normelor și standardelor societății moderne.