#articulatie

• abarticular — Termen medical folosit pentru a descrie structuri, procese inflamatorii sau simptome localizate în exteriorul unei articulații, dar în imediata ei vecinătate (tendoane, ligamente, burse seroase). Reumatismul abarticular (cum sunt tendinitele sau bursitele) se manifestă prin dureri periarticulare, fără a afecta cartilajul sau membrana sinovială internă a articulației propriu-zise.
• acromial — Care aparține acromionului (apofiza osoasă superioară a scapulei/omoplatului) sau care este situat în regiunea superioară a umărului; care face referire la structurile anatomice, vasculare sau nervoase asociate acestei proeminențe scheletice.
• acromioclavicular — Care aparține sau se referă în același timp la acromion și la claviculă; care descrie elementele articulare, ligamentare sau capsulare care unesc apofiza osoasă a scapulei cu extremitatea externă a claviculei la nivelul supero-lateral al umărului.
• amfiartroză — Tip de articulație osoasă semimobilă caracterizată prin prezența unui disc fibrocartilagos structural situat între suprafețele articulare, legat prin ligamente periferice puternice care limitează mișcarea la o simplă alunecare sau flexie minimă. Exemple clasice în anatomia umană sunt articulațiile dintre corpurile vertebrelor (discurile intervertebrale) și simfiza pubiană.
• anchilotomie — Intervenție chirurgicală istorică sau tehnică reconstructivă constând în secționarea punților fibroase, a ligamentelor retractate, a tendoanelor rigide sau a capsulei articulare calcificate, efectuată cu scopul de a elibera o articulație blocată patologic și de a-i reda parțial sau total mobilitatea funcțională.
• anchilozat — Care a suferit un proces de anchiloză; articulație sau parte a corpului devenită rigidă, înțepenită sau lipsită de mobilitate din cauza fuziunii patologice a oaselor ori a țesuturilor fibroase intracapsulare. În sens figurat, descrie o stare de inactivitate, stagnare spirituală sau lipsă de flexibilitate a unui sistem ori a unei gândiri.
• antenifer — Proeminență sclerotizată mică, pivot sau element articular situat pe capsula cefalică a insectelor, în interiorul fosetei antenare, pe care se articulează primul segment al antenei (scapul). Ca adjectiv, descrie un segment, o structură anatomică sau o zonă a corpului unui artropod care poartă, susține ori este prevăzută cu antene.
• apofizar — Care aparține unei apofize, privitor la o proeminență osoasă naturală sau anatomică; localizat la nivelul unei excrescențe structurale a scheletului. În practica ortopedică și radiologică, termenul se aplică în special structurilor articulare ale vertebrelor, descriind suprafețe, ligamente sau procese patologice inflamatorii asociate coloanei vertebrale.
• articula — A pronunța sunetele sau cuvintele în mod clar, distinct și inteligibil prin mișcarea coordonată a organelor vocale; (în gramatică) a însoți un substantiv sau un alt element structural cu un articol (hotărât sau nehotărât); (în anatomie / mecanică) a uni sau a lega două elemente rigide (oase, piese) prin intermediul unei articulații mobile ori flexibile pentru a permite mișcarea.
• articular — Care aparține unei articulații sau se referă la aceasta; situat structural la nivelul zonei de unire dintre două ori mai multe oase. În sens clinic, descrie elemente anatomice, modificări patologice sau procese inflamatorii și degenerative localizate în capsulele, cartilajele ori ligamentele aparatului locomotor.
• articulație — Formațiune anatomică structurală care unește două sau mai multe oase, permițând mobilitatea segmentelor scheletice (diartroză) sau fixarea lor rigidă (sinartroză); legătură mecanică mobilă realizată prin pivoți, balamale sau rulmenți ce unește piesele unui utilaj; (în fonetică) totalitatea mișcărilor executate de organele vocale pentru producerea unui sunet; (în muzică) mod de legare structurală și interpretare a notelor muzicale.
• articulațiune — Variantă fonetică arhaică pentru 'articulație'; punct sau zonă de unire structurală dintre două ori mai multe oase ale scheletului, permițând mobilitatea acestora; de asemenea, desemnează o îmbinare mecanică sau tehnică mobilă realizată prin piese corelate. Termenul se întâlnește frecvent în tratatele medicale sau juridice din secolele al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
• artr — Element de compunere savant utilizat ca prefixoid în terminologia medicală și biologică internațională pentru a indica o legătură structurală cu o articulație sau cu un segment articular al corpului uman ori animal. Apare întotdeauna integrat în termeni tehnici complecși, suferind modificări fonetice în funcție de sunetul inițial al rădăcinii derivate.
• artralgic — Care se referă la artralgie, privitor la durerile articulare; caracterizat prin senzații dureroase localizate la nivelul uneia sau mai multor articulații, fără modificări inflamatorii structurale vizibile la exterior. Termenul descrie manifestări clinice sau sindroame specifice ce apar ca simptome în afecțiuni reumatologice, infecțioase sau traumatice.
• artralgie — Durere localizată la nivelul uneia sau al mai multor articulații, având cauze diverse (traumatice, infecțioase, imunitare sau degenerative), care se manifestă fără modificări structurale inflamatorii vizibile în mod direct la exterior. În practica clinică, reprezintă un simptom fundamental ce necesită investigații paraclinice pentru diferențierea de o artrită propriu-zisă.
• artrectomie — Operație chirurgicală constând în extirparea totală sau parțială a unei articulații bolnave ori compromise structural; rezecție articulară. Este o procedură invazivă utilizată în cazurile severe de distrugere osoasă, infecții articulare incurabile sau tumori, reprezentând adesea etapa preliminară unei artrodeze sau artroplastii.
• artrestezie — Pierdere sau diminuare accentuată a sensibilității articulare, manifestată prin incapacitatea pacientului de a percepe poziția, mișcările sau orientarea spațială a propriilor articulații; anestezie articulară. În neurologia clinică, reprezintă o tulburare profundă a simțului proprioceptiv profund, cauzată de lezarea cordoanelor posterioare ale măduvei spinării sau a nervilor periferici.
• artro — Element de compunere savant utilizat ca prefixoid în terminologia medicală, chirurgicală și biologică internațională pentru a indica o legătură structurală cu o articulație sau cu sistemul articular al corpului; reprezintă varianta standard utilizată înaintea rădăcinilor care încep cu o consoană. Guvernează formarea unor termeni fundamentali precum artroză, artroplastie sau artroscopie.
• artrocel — Hernie, tumefacție chistică sau dilatare anormală a capsulei unei articulații, provocată de acumularea excesivă de lichid sinovial ori prin slăbirea structurală a țesuturilor periarticulare. În practica clinică, această formațiune chistică poate comprima nervii și vasele de sânge adiacente, generând disconfort, durere locală și reducerea parțială a mobilității segmentului osos afectat.
• artroclazie — Operație chirurgicală sau manevră ortopedică forțată constând în ruperea ori distrugerea aderențelor fibroase și a calusului vicios dintr-o articulație anchilozată, realizată cu scopul de a-i reda mobilitatea structurală pierdută. Această procedură invazivă se execută de obicei sub anestezie generală pentru a permite mobilizarea bruscă a segmentelor osoase blocate.