#At

• abandonic1 (adj.) — Care manifestă un complex sau o teamă patologică de abandon; referitor la comportamentele neurotice sau defensive declanșate de frica de părăsire. O structură abandonică (sau personalitate abandonică) tinde să dezvolte un atașament dependent, manifestând posesivitate extremă sau, dimpotrivă, tendința de a rupe preventiv relațiile de teamă să nu fie respinsă.
• abandonic2 (s.m.) — Persoană care suferă de un complex de abandon și ale cărei relații interpersonale sunt dominate de frica patologică de a fi părăsită sau respinsă. În mediul clinic, un abandonic manifestă adesea mecanisme de apărare disfuncționale, precum autosabotajul relațional, posesivitatea extremă sau cererile constante de reasigurare a afecțiunii.
• abandonică — Forma feminină pentru adjectivul sau substantivul abandonic; femeie marcată de o hipersensibilitate anxioasă la separare sau separări timpurii. În terapia de cuplu, o structură abandonică necesită intervenții axate pe întărirea autonomiei Eului și pe stabilirea unor granițe interpersonale sănătoase pentru a tempera frica de respingere.
• Abaris — Figură legendară din mitologia greacă, cunoscut ca Abaris Hiperboreul, preot al lui Apollo, medic, vindecător și șaman atestat de Pindar și Herodot. În istoria medicinei și antropologie, este studiat ca reprezentant al practicilor medicale arhaice pre-științifice (iatromantis), vindecând epidemii prin incantații, exorcisme și ritualuri de purificare spirituală.
• abărlău — Termen din medicina populară românească sau fitoterapia arhaică utilizat regional pentru a denumi extracte, infuzii concentrate sau soluții empirice preparate din plante cu efecte purgative puternice, vomitive sau ușor toxice. În vechile practici empirice din sate, aceste amestecuri curative erau folosite pentru 'curățarea sângelui' sau eliminarea paraziților intestinali, intoxicațiile accidentale cu abărlău fiind frecvent documentate în rapoartele medicilor de plasă din secolele trecute.
• abarticular — Termen medical folosit pentru a descrie structuri, procese inflamatorii sau simptome localizate în exteriorul unei articulații, dar în imediata ei vecinătate (tendoane, ligamente, burse seroase). Reumatismul abarticular (cum sunt tendinitele sau bursitele) se manifestă prin dureri periarticulare, fără a afecta cartilajul sau membrana sinovială internă a articulației propriu-zise.
• abataj — Locul de muncă dintr-o mină unde se extrag mineralele utile sau operațiunea de sacrificare a animalelor într-un abator. În medicina muncii, abatajul minier este intens studiat din cauza riscului major de pneumoconize (silicoză, antracoză) indus de inhalarea prafului industrial, iar în igiena publică, abatajul zootehnic implică reglementări stricte pentru prevenirea contaminării bacteriene a cărnii și controlul zoonozelor.
• abătătoare — Termen anatomic vechi sau regional utilizat în trecut pentru a descrie o structură musculară, un ligament sau un canal derivat care realizează o deviere, o abducție sau o schimbare de direcție a unui flux fiziologic ori a unui segment corporal. În primele traduceri de manuale medicale și tratate de disecție din limba latină sau franceză în limba română, cuvântul era folosit ca echivalent pentru mușchii abductori (care îndepărtează un membru de axul median al corpului).
• abătător — Termen care descrie un factor, un stimul, un traiect nervos sau un element structural ce determină o schimbare de sens, o reflexie sau o deviere a unui impuls fiziologic ori a unei axe biomecanice. În neurofiziologie, se poate referi la căi neuronale colaterale (șunturi) care deviază influxul nervos de la calea sa principală în cazul unor leziuni centrale, ori la un aparat ortopedic conceput pentru a corecta axul abătător (deviat) al unui membru afectat de spasticitate.
• abătătură — Termen arhaic sau regional utilizat în medicina populară românească pentru a descrie o leziune traumatică superficială, o vânătaie (ecchimoză), o bătătura inflamată sau o excoriație produsă prin frecare, lovire sau compresiune prelungită asupra țesuturilor moi. În rapoartele medicale vechi sau în expertizele medico-legale rurale, cuvântul servea drept descriptor empiric pentru traumatismele minore ale tegumentului sau pentru edemele localizate apărute în urma purtării unui echipament de lucru necorespunzător.
• abate1 (s.m.) — Superior al unei mănăstiri romano-catolice (stareț). În istoria medicinei și a asistenței spitalicești, abații au jucat un rol administrativ major în Evul Mediu, coordonând spitalele monastice (xenodochia) și azilurile atașate abațiilor, unde pelerinii, săracii și bolnavii primeau îngrijire și adăpost.
• abate2 (vb.) — A se îndepărta de la o direcție, de la o regulă, de la un traseu stabilit sau a schimba cursul normal al unui fenomen. În psihologia comportamentală, se folosește când un pacient se abate de la tratament (non-complianță), iar în epidemiologie descrie momentul în care o curbă pandemică se abate de la modelul predictiv inițial datorită intervențiilor sanitare.
• abatere — Acțiunea de a se abate; îndepărtare de la o normă, o regulă, un protocol sau o valoare medie stabilită. În biostatistica medicală, termenul este fundamental (abaterea standard) pentru a măsura gradul de împrăștiere a datelor clinice, în timp ce în medicina muncii indică o încălcare a normelor de protecție sau de igienă.
• abațial — Care aparține unei abații sau unui abate; referitor la structurile administrative, proprietățile sau instituțiile caritabile conduse de un superior monastic catolic. În istoria sănătății publice, spitalele și infirmeriile abațiale reprezentau nucleul asistenței medicale medievale europene, deținând primele farmacii organizate și grădini cu plante medicinale.
• abație — Mănăstire catolică de mari dimensiuni, autonomă, condusă de un abate sau de o abatesă, care cuprinde adesea un ansamblu de clădiri administrative și de cult. În evoluția istorică a medicinei, o abație funcționa ca un centru de asistență socială și spitalicească complex, integrând un sanatoriu rudimentar, o leprozerie (în caz de epidemii) și laboratoare timpurii pentru distilarea esențelor medicinale.
• abatiză — Obstacol defensiv format din arbori tăiați și prăbușiți cu ramurile ascuțite îndreptate spre inamic. În istoria medicinei militare și a epidemiologiei de teren, zonele cu abatize acumulat reziduuri organice și apă stagnantă, devenind focare insalubre și medii de propagare a vectorilor (țânțari, șobolani) responsabili de epidemii de malarie, tifos sau holeră în rândul trupelor asediate.
• abator — Unitate industrială specializată, dotată cu instalații adecvate pentru sacrificarea animalelor, prelucrarea cărnii și controlul veterinar al carcaselor. În igiena publică și epidemiologie, abatorul reprezintă un punct critic de control sanitar, fiind reglementat strict pentru prevenirea epidemiilor de trichineloză, salmoneloză, antrax sau encefalopatie spongiformă bovină (boala vacii nebune) și pentru eliminarea deșeurilor biologice.
• abatoriu — Termen arhaic utilizat ca adjectiv pentru a descrie tot ceea ce aparține, este legat de sau provine de la un abator ori dintr-un spațiu de sacrificare a animalelor. În vechile regulamente sanitare și manuale de igienă din secolul al XIX-lea, se folosea pentru a defini normele, reziduurile sau taxele aferente activităților de tăiere a vitelor.
• abatoriza — A sacrifica animale în mod industrial într-un abator autorizat, respectând fluxurile tehnologice și etapele de inspecție medicală. În epidemiologia veterinară și managementul crizelor biologice, acțiunea de a abatoriza (sau a trimite la abatorizare de urgență) este o măsură radicală aplicată efectivelor de animale bănuite de coabitare cu vectori infecțioși, destinată stăpânirii focarelor de zoonoze înainte de răspândirea lor la om.
• abatorizare — Operațiunea industrială de sacrificare și procesare a animalelor în abator, desfășurată sub controlul strict al medicilor veterinari. În managementul sănătății publice, abatorizarea reprezintă un filtru epidemiologic crucial pentru identificarea bolilor transmisibile la om (paraziți, bacterii, prioni) și garantarea inocuității alimentelor introduse pe piață.