#suprafata

• adsorbant — Corp solid sau lichid pe a cărui suprafață (interfață) se fixează și se acumulează moleculele, ionii sau atomii unei substanțe fluide în cadrul procesului de adsorbție. Spre deosebire de un absorbant, care incorporează substanțele în întregul său volum, adsorbantul acționează strict la nivel superficial prin intermediul forțelor reziduale intermoleculare Van der Waals sau prin legături chimice covalente. Materialele adsorbante prezintă de regulă o porozitate extrem de ridicată și o suprafață specifică mare pe unitatea de masă.
• adsorbi — A fixa și a concentra moleculele, ionii sau atomii unei substanțe fluide (gaz sau lichid) pe suprafața sau interfața unui corp solid sau lichid. Acest proces se realizează prin intermediul forțelor intermoleculare reziduale sau al legăturilor chimice secundare, spre deosebire de verbul paronim 'a absorbi', care implică pătrunderea și răspândirea substanței în întreaga masă a volumului gazdă. Este un fenomen spontan, de regulă exoterm, guvernat de cinetica de suprafață.
• adsorbire — Acțiunea de a adsorbi și rezultatul ei; procesul fizico-chimic prin care un fluid se acumulează pe un strat superficial limitat, formând o peliculă moleculară fină. Reprezintă substantivul de acțiune verbală echivalent cu termenul mai des utilizat 'adsorbție', fiind preferat uneori în textele tehnice sau industriale românești pentru a sublinia dinamica sau desfășurarea temporală a operației de captare pe suprafață.
• adsorbit — Care a fost fixat și reținut pe suprafața sau interfața unui corp solid ori lichid (adsorbant) prin intermediul forțelor intermoleculare sau al legăturilor chimice. Termenul descrie starea moleculelor, ionilor sau atomilor proveniți dintr-o fază fluidă care au părăsit masa principală a fluidului pentru a forma un strat subțire, concentrat, la granița dintre două faze.
• adsorbție — Fenomenul fizico-chimic spontan constând în fixarea și concentrarea moleculelor unui fluid (gaz sau lichid) pe suprafața unui corp solid sau lichid. Spre deosebire de absorbție (care este un fenomen de volum), adsorbția este strict un fenomen de suprafață controlat de dezechilibrul forțelor intermoleculare din straturile superficiale ale adsorbantului. Se împarte în adsorbție fizică (physisorption), bazată pe forțe slabe Van der Waals, și adsorbție chimică (chemisorption), bazată pe legături chimice reale.
• adsorbțiune — Variantă lingvistică mai veche sau arhaică a substantivului 'adsorbție', ce desemnează procesul fizico-chimic prin care moleculele, ionii sau atomii unei substanțe fluide (gaz sau lichid) sunt reținuți și concentrați pe suprafața sau interfața unui corp solid sau lichid. Deși utilizat frecvent în tratatele științifice de la începutul secolului XX, termenul a fost înlocuit treptat în standardele academice moderne și în dicționarele curente de forma mai scurtă 'adsorbție'.
• alămi — Variantă fonetică regională sau tehnică secundară pentru verbul a lămi (sau a lămâi în metalurgie); acțiunea de a acoperi suprafața unui obiect din fier, oțel ori fontă cu un strat subțire și uniform de alamă, prin electroliză sau prin imersie în aliaj topit, cu scopul de a-i asigura o protecție eficientă împotriva coroziunii și un aspect estetic strălucitor.
• area — Mărime geometrică sau metrică ce exprimă întinderea unei suprafețe bidimensionale delimitate structural în cadrul unui plan sau al unei varietăți topologice. În sens tehnic și matematic, termenul este un împrumut modern utilizat adesea ca echivalent științific direct pentru suprafață ori arie, servind ca parametru fundamental în calculul integral, arhitectură, cadastru și modelarea tridimensională a formelor.
• areea — Variantă grafică timpurie sau formă de tranziție istorică pentru cuvântul 'arie' ori 'suprafață'; întindere plană delimitată structural, spațiu deschis sau teritoriu specific menționat în documentele de cancelarie din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În sens terminologic vechi, reflectă influențele etimologice directe din limba latină (area) sau italiană înainte de stabilizarea normelor ortografice moderne ale limbii române.
• argintit — Care a fost acoperit cu un strat subțire de argint prin procedee galvanice, chimice sau mecanice; placat cu argint. În sens tehnologic, descrie un obiect sau un material care a suferit o transformare structurală a suprafeței pentru a dobândi reflectivitate optică, conductibilitate ridicată sau rezistență sporită la coroziune fără utilizarea unei mase masive de metal prețios; în sens poetic, indică un obiect care are reflexe albe-strălucitoare asemănătoare argintului.
• argintuitor — Persoană sau meșter specializat în tehnica argintării, respectiv în acoperirea metalelor comune cu un strat fin de argint prin metode galvanice, chimice sau mecanice; ca adjectiv, descrie un factor, o substanță ori un dispozitiv utilizat în procesul de placare argentică. În sens industrial modern, termenul se referă la operatorul de galvanizare care gestionează băile electrolitice și controlează grosimea depunerii metalului prețios pe diverse piese sau circuite.
• arie — Mărime a unei suprafețe bidimensionale exprimată în unități pătrate; compoziție muzicală vocală solistică cu acompaniament instrumental, integrată de regulă într-o operă sau oratoriu; teritoriu delimitat prin anumite caracteristici comune, precum așezarea geografică sau răspândirea unei specii biologice.
• axoidă — Suprafață riglată remarcabilă, generată în timpul mișcării tridimensionale a unui corp rigid prin succesiunea pozițiilor succesive ocupate de axa instantanee de rotație și translație. În mecanica teoretică și cinematică, orice mișcare structurală complexă a unui solid poate fi descrisă riguros prin rostogolirea fără alunecare a unei axoide mobile atașate corpului peste o axoidă fixă integrată în spațiul de referință, oferind un model geometric de o precizie deosebită pentru analiza angrenajelor.