#perceptie

• alochirie — Variantă grafică și clinică a termenului 'alocheirie'; reprezintă o tulburare neurologică a sensibilității somatice în care un pacient localizează un stimul tactil, termic sau dureros pe partea opusă locului unde acesta a fost aplicat în mod real. Acest fenomen structural reflectă o disfuncție severă în transmiterea și procesarea semnalelor în cortexul somatosenzorial secundar sau în lobul parietal, fiind asociat des cu hemineglijarea spațială.
• aloestezie — Tulburare neurologică a percepției senzoriale în care un stimul aplicat într-o anumită parte a corpului este resimțit structural în partea opusă sau într-un loc complet diferit față de cel real; această disfuncție corticală sau radiculară afectează localizarea corectă a senzațiilor tactile ori dureroase.
• apercepa — A supune procesului de apercepție; a percepe un stimul, un obiect sau o idee nouă prin corelarea și integrarea ei conștientă în sistemul cunoștințelor, experiențelor și reprezentărilor acumulate anterior. Această acțiune presupune un nivel înalt de atenție voluntară și asimilare mentală profundă.
• apercepare — Acțiunea de a apercepa și rezultatul ei; procesul mental și dinamic prin care un individ asimilează conștient idei sau senzații noi, integrându-le activ în fondul său aperceptiv existent. Acest termen este utilizat ca sinonim tehnic parțial pentru 'apercepție' în anumite studii de psihologie cognitivă.
• apercepție — Proces psihic superior și conștient prin care o percepție actuală este interpretată, clarificată și asimilată în minte prin intermediul fondului de cunoștințe, amintiri și experiențe acumulate anterior de individ. Spre deosebire de percepția simplă, implică atenție voluntară, auto-reflectare și localizare structurală în schema conceptuală personală.
• apercepțiune — Variantă lexicografică învechită sau livrescă pentru termenul modern 'apercepție'; procesul conștient de interpretare și asimilare a unei senzații noi prin intermediul cunoștințelor stocate anterior. Apare frecvent în traducerile românești de filozofie și psihologie de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
• aprehendare — Acțiunea de a aprehenda și rezultatul ei; proces cognitiv de percepere, sesizare sau înțelegere conceptuală a unei realități, idei sau teorii prin intermediul intelectului ori al intuiției. În psihologia experimentală, descrie prinderea mentală imediată a unui stimul, în timp ce în jargonul juridic internațional se referă la reținerea sau arestarea unei persoane suspecte.
• astrezie — Un termen medical extrem de rar, utilizat uneori în semiologia neurologică veche sau ca variantă rară de jargon clinic pentru a descrie o formă severă de astreopsie (incapacitatea patologică structurală de a percepe mișcarea obiectelor în spațiul tridimensional sau lipsa vederii stereoscopice). Această disfuncție vizual-perceptivă complexă este cauzată de leziuni corticale bilaterale la nivelul ariei vizuale secundare, afectând grav orientarea spațială a pacientului.
• auditiv — Care aparține auzului, care se referă la auz sau la organele acestuia; destinat perceperii sunetelor. În sens neurofiziologic, termenul descrie totalitatea structurilor și canalelor nervoase responsabile de transformarea vibrațiilor acustice din mediul exterior în semnale bioelectrice interpretate de scoarța cerebrală.
• autocinetic — Referitor la mișcarea aparentă și iluzorie a unui punct luminos fix; termen utilizat pentru a descrie un fenomen optic în care un stimul luminos static, observat într-un mediu complet întunecat și lipsit de repere vizuale, pare să se deplaseze sau să oscileze în mod autonom. În psihologia experimentală, acest efect autocinetic este intens studiat ca o eroare de percepție cauzată de mișcările involuntare microscopice ale mușchilor oculari (nystagmus fiziologic) și de lipsa capacității creierului de a stabiliza imaginea pe retină în absența unui fundal structural.
• autoreceptare — Proces psihic, cognitiv sau senzorial prin care un individ își percepe, își decodifică și își integrează în mod conștient propriile stări interne, emoții, impulsuri sau semnale fiziologice; act reflexiv structural de conștientizare a sinelui somatic și psihic. În neurofiziologie, descrie capacitatea sistemului nervos de a procesa stimulii interocepetivi și proprioceptivi nativi, formând baza identității corporale și a reprezentării mentale a propriului ego.
• auz — Unul dintre cele cinci simțuri fundamentale ale omului și animalelor vertebrate, prin intermediul căruia sunt percepute undele sonore din mediul înconjurător; funcție fiziologică complexă realizată de sistemul auditiv (ureche, nerv acustic și centrii corticali din creier), constând în transformarea vibrațiilor mecanice în impulsuri nervoase.
• auzi — A percepe cu ajutorul simțului auditiv (al auzului) sunete, zgomote, voci ori semnale acustice; a lua cunoștință de ceva prin intermediul spuselor altora, a afla ori a fi informat; (reflexiv) a emite sunete care pot fi percepute de cei din jur.
• auzibilitate — Însușirea, proprietatea sau calitatea de a fi auzibil; gradul sau nivelul de claritate și intensitate cu care un sunet, o voce ori un semnal acustic se transmite și poate fi perceput distinct de un receptor într-un mediu dat.
• auzire — Acțiunea de a auzi și rezultatul ei; perceperea undelor sonore de către organul auditiv sau procesul prin care o informație ori un zvon ajunge la cunoștința unei persoane; simțul auditiv privit în manifestarea sa dinamică.