#mistic

• abraxas — Cuvânt mistic, utilizat inițial de sectele gnostice (în special de Basilide) pentru a desemna divinitatea supremă sau conducătorul celor 365 de ceruri, valoarea numerică a literelor sale în greacă fiind exact 365; (prin extensie) amuletă, piatră gravată cu această emblemă talismanică reprezentând o creatură cu cap de cocoș, trup de om și picioare formate din șerpi.
• adamic — Care aparține lui Adam, care se referă la Adam sau la perioada de dinaintea căderii omului în păcat; caracteristic stării primordiale de puritate, nevinovăție și perfecțiune a umanității. În lingvistică și mistică, termenul descrie limba ipotetică vorbită de primul om, considerată o limbă perfectă în care numele reflectau esența pură a lucrurilor numite.
• Alevit — Membru al unei comunități religioase și culturale heterodoxe, sincretice și liberale, derivate din islamul șiit, răspândită în principal în Turcia. Aleviții nu folosesc moscheile sau pelerinajul tradițional, ci se adună în case de rugăciune numite cemevi, unde ritualurile includ muzică mistică (saz) și dansul spiritual semah, punând un accent deosebit pe umanism, misticismul sufit, toleranță socială și egalitatea de gen.
• alexandrin — Privitor la orașul Alexandria ori la cultura helenistică dezvoltată acolo; în poetică, termenul desemnează un vers clasic solemn de douăsprezece (sau paisprezece) silabe, compus din două emistihuri egale despărțite prin cezură. Acest tip de vers, originar din literatura franceză medievală și utilizat intens în tragedia clasică, a fost preluat cu succes de marii poeți români în compozițiile lor epice.
• amuletă — Obiect mic (piatră, metal, medalion) căruia credința populară îi atribuie însușiri magice de apărare împotriva bolilor, a spiritelor rele sau a nenorocirilor. Spre deosebire de un talisman, care este considerat un magnet pentru noroc și energii pozitive, amuletei îi este atribuit un rol preponderent defensiv, funcționând ca un scut spiritual purtat la gât, la încheietură sau plasat în interiorul unei locuințe.
• anagogă — Metodă sau proces spiritual și hermeneutic prin care sufletul ori mintea este ridicată de la înțelegerea lucrurilor materiale, literale sau pământești către contemplarea adevărurilor divine, mistice și cerești; interpretare spirituală superioară. În exegeza biblică clasică, reprezintă al patrulea sens al Scripturii (sensul anagogic), orientat structural spre realitățile escatologice, viața veșnică și destinul ultim al umanității.
• anagogic — Care se referă la anagogă sau anagogie; care are caracterul unei interpretări spirituale superioare, mistice sau escatologice, menite să ridice mintea de la înțelesul literal la cel divin. În teoria literară (cum ar fi cea a lui Northrop Frye) și în patristică, definește un mod de lectură structural în care textul este privit ca un simbol al unității cosmice totale sau al adevărurilor spirituale supreme.
• anagogie — Metodă de interpretare mistică sau spirituală a unui text sacru ori literar, prin care înțelesul literal sau istoric este ridicat structural spre contemplarea realităților divine, eterne și escatologice. În hermeneutica biblică tradițională (patristică și medievală), reprezintă ultimul și cel mai înalt dintre cele patru sensuri ale Scripturii, fiind axat pe prefigurarea Împărăției Cerurilor, a vieții de dincolo și a destinului spiritual ultim al sufletului uman.
• anagramatistă — Femeie care compune, rezolvă sau studiază anagrame; creatoare pasionată de jocuri de cuvinte bazate pe permutarea și rearanjarea structurală a literelor. În istoria culturală a saloanelor literare din secolele XVII-XVIII, acest termen desemna o autoare sau o erudită specializată în construirea de pseudonime enigmatice, dedicat-o obținerii de semnificații ascunse prin transpoziție alfabetică.
• anagramatizare — Acțiunea de a anagramatiza și rezultatul ei; procesul tehnic, literar sau ludic prin care literele unui cuvânt, unui nume sau ale unei fraze sunt rearanjate și permutate structural pentru a genera un text nou cu o semnificație complet diferită. Reprezintă o extindere terminologică academică a procesului clasic de anagramare, fiind utilizată în analiza avansată a textelor cifrate, în enigmistică sau în studiul filologic al pseudonimelor.
• analogrif — Termen specializat în enigmistică ce desemnează un joc de cuvinte sau o problemă distractivă bazată pe modificarea structurală a unui termen prin înlocuirea unor litere conform unui algoritm analogic ori printr-o grilă prestabilită de corespondențe. Acest tip de careu sau anagramă structurală testează abilitatea jucătorului de a identifica tipare lingvistice simetrice și de a reconstitui cuvântul ascuns utilizând indicii semantice proporționale.
• angelolatrie — Cultul, venerarea sau adorația excesivă și exagerată a îngerilor, manifestată uneori în anumite curente mistice sau comunități religioase. Din punct de vedere teologic, această practică este privită cu reticență de dogmele creștine oficiale, fiind considerată o formă de deviere spirituală, deoarece încalcă principiul conform căruia adorația supremă (latreia) trebuie îndreptată exclusiv către Dumnezeu, în timp ce îngerii pot fi doar venerați ca servitori divini.
• angelolatru — Persoană de sex masculin care practică angelolatria, manifestând o devoțiune excesivă, un atașament mistic sau un cult exagerat față de cetele de îngeri. Ca adjectiv, descrie un comportament, o persoană sau un text religios nestandardizat care este caracterizat prin preamărirea și adorația entităților celeste dincolo de limitele permise de dogma tradițională.
• animistă — Forma de feminin pentru animist; femeie care aparține unei comunități animiste sau care împărtășește credința în caracterul viu și spiritual al întregii naturi. Ca adjectiv, acordat la genul feminin, descrie o credință, o mitologie, o practică magică sau o structură comunitară care pune în centru existența sufletelor individuale în obiecte și fenomene înconjurătoare.
• animistic — Care aparține animismului, privitor la animism sau caracteristic credințelor arhaice care atribuie un suflet și o conștiință individuală elementelor din natură; animist. Deși în limba română curentă forma consacrată este 'animist', varianta 'animistic' apare izolat în lucrări academice ca un împrumut adaptat direct după modelele terminologice occidentale pentru a descrie manifestările spirituale primitive.
• antirațional — Care se opune rațiunii, logicii sau principiilor gândirii raționale; contrar bunului simț logic ori metodelor de cunoaștere bazate pe dovezi și argumentare deductivă. În sens filozofic, termenul caracterizează doctrinele sau curentele (precum iraționalismul sau misticismul radical) care consideră că rațiunea este limitată ori incapabilă să cuprindă adevărul absolut, punând accentul pe intuiție, impuls, credință oarbă sau trăire mistică.
• antiraționalism — Curent filozofic sau atitudine teoretică ce respinge raționalismul, contestând primatul rațiunii ca instrument suprem de cunoaștere și înțelegere a realității. Această doctrină epistemologică susține că intelectul pur și deducția logică sunt limitate, dogmatice sau incapabile să pătrundă esența existenței, acordând prioritate absolută intuiției, experienței mistice, credinței religioase ori impulsurilor vitale și instinctuale ale ființei umane.
• antiraționalist — Care aparține antiraționalismului, care manifestă opoziție față de raționalism sau care contestă valoarea absolută a rațiunii. Ca substantiv, desemnează filozoful sau gânditorul care critică dogmatismul logic, susținând că experiențele umane cele mai profunde (artistice, spirituale sau intuitive) nu pot fi înțelese sau explicate prin intermediul formulelor raționale.
• antiraționalistă — Forma de feminin pentru antiraționalist; femeie, lucrare sau orientare teoretică ce manifestă opoziție față de raționalismul dogmatic și contestă primatul logicii formale ca unică cale de cunoaștere. În contextul analizelor filozofice, descrie o perspectivă epistemologică sau o poziție intelectuală care pune accent pe intuiție, trăire interioară, credință ori instinct în defavoarea modelelor matematice reci.
• apofasisticos — Care folosește sau aparține metodei de exprimare prin negare ori excludere; caracteristic discursului teologic sau speculației metafizice care abordează absolutul prin evidențierea a ceea ce nu este el, mai degrabă decât prin definiții pozitive. Acest concept savant descrie natura limbajului simbolic ce refuză sistematic determinările conceptuale rigide pentru a păstra transcendența realității studiate.