#RNA

• ab intestat — Expresie de origine latină utilizată în medicina legală și expertizele psihiatrice care înseamnă 'fără testament'. Se referă la succesiunea sau moștenirea lăsată de o persoană care a decedat fără a lăsa un testament valid. În context clinic, comisiile medico-legale analizează des dosarele de succesiune ab intestat pentru a evalua dacă pacientul suferea de demență sau alte afecțiuni neuropsihice care l-au împiedicat să își exprime dorințele testamentare înainte de deces.
• ab intestato — Formă juridică și medico-legală completă pentru 'ab intestat', însemnând 'provenind de la o persoană care a decedat fără testament'. În expertizele psihiatrice post-mortem, termenul este central în analiza capacității de exercițiu și a discernământului persoanelor cu boli neurodegenerative (cum ar fi demența vasculară sau Alzheimer) pentru a valida distribuirea legală a bunurilor.
• Ab irato — Expresie latină tradusă prin 'la mânie' sau 'sub impulsul furiei'. În psihopatologie, psihologia clinică și psihiatria medico-legală, termenul descrie acte, declarații sau agresiuni comise în timpul unui afect puternic, când starea emoțională intensă (furia oarbă, criza de furie) îngustează temporar câmpul conștiinței și reduce capacitatea pacientului de a-și controla impulsurile sau de a evalua consecințele acțiunilor sale.
• abaliena — Termen medical și juridic arhaic însemnând a înstrăina, a transfera proprietatea unui bun sau, în sens psihopatologic, a provoca pierderea facultăților mintale sau a rupe contactul unei persoane cu realitatea înconjurătoare. În psihiatria clasică a secolului al XIX-lea, se folosea pentru a descrie procesul prin care un pacient își pierdea discernământul sau devenea alienat mintal.
• abalienat — Termen medical și juridic arhaic folosit pentru a descrie o persoană care și-a pierdut facultățile mintale, discernământul sau contactul cu realitatea; alienat mintal. În contextul expertizelor medico-legale vechi, calitatea de abalienat atrăgea după sine lipsa responsabilității penale și necesitatea instituirii unei tutele legale.
• abandonat2 (s.n.) — Concept psihanalitic și clinic ce desemnează totalitatea trăirilor interioare, a complexelor afective și a modificărilor structurale de personalitate care se instalează la un individ ca urmare directă a părăsirii sale timpurii. Nu se referă doar la acțiunea exterioară, ci la realitatea psihică internă interiorizată de pacient, definită prin vulnerabilitate constantă în fața respingerii.
• abdica — În context medico-legal și psihopatologic, termenul descrie actul voluntar sau forțat prin care o persoană renunță la prerogative, drepturi sau funcții din cauza unei incapacități psihice, a unei alienări mentale sau a degradării cognitive severe (precum demența senilă). De asemenea, în psihologia clasică, verbul definește renunțarea patologică a eului la exercitarea controlului conștient asupra impulsurilor, pulsiunilor sau voinței (abdicarea voinței sau abulia).
• abdicare — Actul sau procesul prin care o persoană renunță formal la un drept, o funcție administrativă sau o responsabilitate juridică, analizat în psihiatria medico-legală din perspectiva integrității discernământului. În psihopatologia voinței, termenul desemnează suspendarea dinamică a funcțiilor executive ale eului, determinând apariția stărilor de apatie profundă, neajutorare învățată sau capitulare psihică în fața stresului traumatic major.
• abdicație — Formă substantivală livrescă utilizată în trecut ca sinonim pentru 'abdicare', desemnând rezultatul sau documentul oficial ce atestă renunțarea la autoritate. În semiologia psihiatrică și evaluările de medicină legală, termenul punea accentul pe actul formal de renunțare comportamentală generat de o labilitate emoțională severă, o presiune psihologică exterioară (șantaj, coerciție) sau un deficit cognitiv invalidant.
• abdicațiune — Variantă arhaică și etimologică pentru termenul 'abdicare' sau 'abdicație', utilizată frecvent în textele medico-legale românești din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În contextul expertizării alienaților, cuvântul desemna actul formal prin care un individ își abandona funcțiile civile sau patrimoniul, validitatea acestui act fiind contestată în instanță pe baza dovezilor de alienație mintală, manie sau tulburări cognitive severe.
• Abesalom — Nume propriu masculin de origine ebraică (Avșalom, semnificând 'tatăl păcii'), purtat de al treilea fiu al regelui David, renumit pentru frumusețea sa fizică excepțională, părul său extrem de lung și sfârșitul său tragic (prins cu părul în ramurile unui stejar în timpul unei revolte împotriva tatălui său). În semiologia psihanalitică timpurie și în psihopatologia metaforică, numele a fost utilizat ocazional pentru a descrie conflictele parentale nerezolvate, mândria narcisică distructivă sau complexul de rebeliune violentă împotriva autorității paterne.
• ablaut — Alternanță vocalică sistematică în cadrul aceleiași rădăcini a unui cuvânt, utilizată în limbile indo-europene pentru a exprima diferențe de funcție gramaticală, timp, mod sau derivare lexicală, fără adăugarea de sufixe. Acest mecanism este cel mai vizibil în flexiunea verbelor neregulate (tari) din limbile germanice, unde schimbarea vocalei modifică timpul gramatical.
• ablepsie — Concept abstract utilizat în filozofie și psihologia socială pentru a desemna orbirea mentală, lipsa de discernământ, incapacitatea totală de a percepe sau înțelege un adevăr evident ori o realitate factuală; stare de obtuzitate intelectuală profundă provocată de dogmatism sau prejudecăți. Spre deosebire de neștiință, termenul subliniază un blocaj cognitiv autoindus sau sistemic care împiedică reflecția critică.
• Abraham — Formă vest-europeană, germanică sau engleză pentru numele biblic propriu masculin Avraam (provenit din ebraicul 'Avraham'); (sens istoric/religios) primul mare patriarh al poporului evreu, recunoscut ca figură centrală fondatoare în iudaism, creștinism și islam; (sens onomastic modern) nume de familie utilizat la nivel internațional și adoptat inclusiv în onomastica românească; (toponim) numele mai multor localități din lume sau al unor repere geografice numite în onoarea unor personalități istorice.
• Abram — Nume propriu cu profunde rădăcini biblice și istorice; (antroponim) formă timpurie, ebraică a numelui patriarhului Avraam (semnificând „tată măreț” sau „tată înalt”), utilizat înainte ca divinitatea să îi schimbe numele în Avraham („tată al unei mulțimi”); ca prenume sau nume de familie, este întâlnit frecvent în spațiul internațional și sporadic în cel românesc; (toponim) [numele unei comune din județul Bihor](1), România, precum și al satului reședință al acesteia.
• Abramescu — Nume de familie românesc tradițional, format ca un nume patronimic; indică descendența dintr-un strămoș sau cap de familie numit Abram sau Avram; purtat istoric de diverse personalități din mediul academic, militar sau cultural din România, cel mai notabil fiind generalul Gheorghe Abramescu (1884–1945), comandant militar de elită în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial.
• Abrudan — Nume de familie românesc frecvent, răspândit cu precădere în zona Transilvaniei (în special în județele Bihor, Cluj, Alba și Arad), format inițial ca un demonim pentru a desemna o persoană originară din orașul sau regiunea Abrud.
• abstracționist — Artist plastic (pictor, sculptor) care creează în spiritul abstracționismului, renunțând la elementele figurative în favoarea formelor pure; (ca adjectiv) care aparține abstracționismului, privitor la creațiile, tehnicile sau manifestările specifice artei nonfigurative.
• abstracționistă — Artistă plastică (pictoriță, formatoare de forme sau sculptoriță) a cărei operă se înscrie în coordonatele artei nonfigurative, eliminând reprezentarea lumii vizibile; (ca adjectiv) formă de feminin pentru manifestările, tehnicile, școlile sau tendințele estetice care promovează utilizarea exclusivă a formelor, liniilor și culorilor pure.
• abua — Un termen regional rar sau formă onomatopeică arhaică utilizată în comunitățile tradiționale rurale, având sensul primar de a adăposti, a legăna sau a liniști un copil mic prin sunete repetitive, adesea asociat cu ritualul somnului sau al ocrotirii. În anumite contexte micro-dialectale, verbul sugerează și acțiunea de a adia ușor, fiind o reflectare a fondului expresiv popular menit să descrie mișcări blânde, hipnotice și protectoare din spațiul domestic.