#literatura romana

• Adameșteanu — Nume de familie românesc derivat pe cale toponimică, asociat istoric cu personalități remarcabile ale culturii și științei. Printre purtătorii de seamă ai acestui nume se numără Dinu Adameșteanu (1913–2004), un celebru arheolog român, pionier al aerofotoarheologiei în Italia, și Gabriela Adameșteanu (n. 1942), scriitoare, traducătoare și jurnalistă de prim rang, figură marcantă a literaturii române contemporane.
• Aderca — Nume de familie românesc, renumit în istoria culturii datorită lui Felix Aderca (1891-1962), un proeminent scriitor, poet, dramaturg, romancier, jurnalist și critic literar avangardist de origine evreiască, membru activ al cercului literar Sburătorul condus de Eugen Lovinescu. Acest nume de familie este recunoscut structural ca un reper al modernismului și al literaturii de anticipație românești prin romane vizionare precum 'Orașele înecate'.
• alexandrie — Termen literar arhaic utilizat pentru a desemna o povestire populară, o cronică sau un roman cavaleresc de tip medieval care relatează viața, faptele de vitejie și campaniile militare legendare ale lui Alexandru cel Mare. Provine din tradiția manuscriselor românești vechi și definește un gen narativ specific, caracterizat prin îmbinarea adevărului istoric cu elemente mitologice și fantastice.
• Alexandru Odobescu — Scriitor, arheolog, academician și om politic român din secolul al XIX-lea, o personalitate enciclopedică marcantă a culturii naționale. Este autorul unor opere literare și eseuri celebre precum Pseudocynegeticos (Fals tratat de vânătoare) și al unor nuvele istorice (Doamna Chiajna, Mihnea Vodă cel Rău), fiind totodată un pionier al arheologiei românești, recunoscut pentru studiul monumental dedicat tezaurului de la Pietroasa (Cloșca cu puii de aur).
• Alixăndria — Variantă grafică arhaică sau fonetică veche pentru 'Alexandria'. În istoria literaturii române, desemnează celebra carte populară (romanul chirilic popular) care relatează faptele legendare și vitejiile lui Alexandru Machedon (Alexandru cel Mare). De asemenea, poate reprezenta transcrierea veche a numelui orașului sau a unor așezări numite în onoarea acestuia.
• Alte măști, aceeași piesă — Citat celebru extras din poezia 'Glossă' de Mihai Eminescu, devenit o expresie proverbială folosită pentru a descrie situații, comportamente sau evenimente istorice și sociale care par noi la suprafață (prin actori sau decoruri diferite), dar care în esență rămân absolut identice, repetând aceleași tipare imutabile ale naturii umane.
• altmintrelea — Variantă fonetică extinsă pentru 'altminteri' sau 'altfel'; utilizată cu scop stilistic sau emfatic în textele literare ori de factură arhaică pentru a exprima o modalitate diferită sau pentru a introduce o clauză condițională cu sensul de 'în caz contrar'.
• amoare — Formă arhaică sau variantă poetică derivată din limba latină (amor, -oris) care desemnează iubirea personificată, pasiunea amoroasă profundă sau o reprezentare figurativă a zeului Cupidon (Amoarul). Este utilizată în literatura timpurie și în traducerile din secolul al XIX-lea pentru a evoca stări afective intense sau motive clasice din poezia erotică.
• antibonjurism — Curent ideologic, atitudine culturală sau mișcare de opoziție manifestată în societatea românească din secolul al XIX-lea împotriva bonjurismului; respingere critică a împrumuturilor masive, adesea superficiale și forțate, din cultura și limba franceză, promovate de tinerii boieri școliți la Paris (numiți bonjuriști). Acest fenomen punea accent pe conservarea tradițiilor naționale, a specificului autohton și a purității limbii române, fiind adesea satirizat în operele scriitorilor epocii.
• anticalofil — Care este ostil calofiliei, respingând tendința de scriere prețioasă, excesiv de ornamentată și centrată exclusiv pe frumusețea formală a stilului; scriitor sau critic literar care militează pentru autenticitate, simplitate, expresie directă și primatul substanței epice în fața artificiilor de limbaj. În literatura română modernă, această atitudine s-a manifestat puternic în perioada interbelică, promovând reflectarea directă a experienței trăite în dauna estetismului academic.
• anticalofilă — Femeie scriitor sau critic literar care respinge calophilia, militând pentru o exprimare directă, autentică și lipsită de podoabe retorice artificiale. Ca adjectiv, descrie o creație literară, o orientare estetică sau o manifestare critică feminină caracterizată prin refuzul scrisului prețios și prin centrarea pe substanța existențială a textului.
• anticalofilie — Atitudine estetică, doctrină sau curent în critica și istoria literară care se opune calofiliei; respingere programatică a cultului pentru forma exterioară a textului și a scrisului frumos, artificial ori excesiv ornamentat. Acest concept susține că valoarea unei opere de artă rezidă în autenticitatea trăirii, în densitatea ideilor și în reflectarea fidelă a realității existențiale sau psihologice.
• anticalofilism — Curent literar, doctrină sau mișcare estetică identică cu anticalofilia, manifestată în special în perioada interbelică românească, ce respinge categoric stilul prețios, lexical ornamentat și academic în favoarea unei scriituri autentice și analitice. Acest fenomen teoretizează faptul că valoarea structurală a operei de artă rezidă în densitatea psihologică brută și în reflectarea directă, necosmetizată, a experienței umane trăite.
• anticritică — Scriere teoretică, eseu sau curent în istoria literară care combate, analizează critic sau demontează metodele, verdictele și principiile criticii literare consacrate; critică a criticii (metacritică). Ca adjectiv, reprezintă forma de feminin pentru anticritic, descriind o replică, o poziție sau o demonstrație estetică îndreptată împotriva comentatorilor oficiali.
• antiteatru — Curent dramaturgic, concept estetic sau formulă de spectacol care respinge în mod deliberat convențiile, structurile și regulile teatrului tradițional (cum ar fi intriga liniară, coerența personajelor, iluzia scenică sau dialogul logic). Manifestat pregnant în cadrul Teatrului Absurdului (reprezentat de Eugen Ionescu sau Samuel Beckett), antiteatrul transformă scena într-un spațiu al deconstrucției formale, explorând alienarea umană și non-sensul existențial.
• arendășel — Formă diminutivală, adesea ironică sau peiorativă, a substantivului 'aremdaș' sau 'arendaș'; mic arendaș, administrator de moșie de rang inferior sau intermediar agricol care gestiona suprafețe reduse de teren. În literatura de epocă și în folclorul social românesc din secolele al XIX-lea și al XX-lea, termenul descrie adesea un personaj tipic din mediul rural, caracterizat printr-o hărnicie speculativă, o lăcomie măruntă și un zel exagerat în strângerea dărilor de la țărani în numele marilor proprietari funciari.
• arendășoaică — Soția unui arendaș sau, în mod direct, o femeie care deține, administrează ori exploatează o moșie sau un teren agricol luat în arendă. În sens structural-istoric, arendășoaica deținea un rol activ în organizarea gospodăriei mari de la conac, supravegherea logisticii textile și gestionarea evidenței produselor alimentare stocate în hambare, fiind adesea portretizată în literatura clasică ca o figură autoritară în comunitatea rurală.
• arghezian — Care aparține operei, stilului sau personalității marelui scriitor și poet român Tudor Arghezi; specific universului său artistic caracterizat prin dualitatea dintre sacru și profan, cultivarea psalmilor moderni, inovația lexicală radicală și implementarea celebrei 'estetici a urâtului', prin care elementele triviale sau grotești sunt transfigurate structural în artă pură.
• Aricescu — Nume de familie românesc purtat de personalități istorice și culturale importante, printre care se numără Dimitrie Papazoglu Aricescu, scriitor, istoric și arhivist român din secolul al XIX-lea, participant activ la Revoluția de la 1848 și recunoscut pentru scrierile sale istorice și documentarea trecutului național.
• asonanță — Figură de stil sonoră și procedeu prozodic care constă în repetarea aceleiași vocale accentuate în două sau mai multe cuvinte dintr-un vers ori dintr-o frază; rimă imperfectă caracteristică poeziei populare și celei moderne, în care cuvintele finale au aceleași vocale începând cu ultima silabă accentuată, dar consoanele diferă, generând o armonie auditivă subtilă.