#lingvist

• a abrevia — A scurta, a reduce sau a comprima un cuvânt, o expresie, un text sau o paradigmă discursivă prin eliminarea unor litere, silabe sau fragmente întregi, fără a altera sau a pierde sensul original al unității lingvistice; a folosi prescurtări sau sigle codificate în procesul scrierii sau al editării textelor.
• abea — Formă grafică veche și regională pentru advebul modern 'abia', utilizată în trecut în textele juridico-medicale și în foile de observație din primele ospicii românești pentru a exprima o limită temporală, un efort extrem sau o insuficiență funcțională. În analizele psiholingvistice ale textelor pacienților cu degradare cognitivă senilă sau tulburări de vorbire disartrice, păstrarea unor astfel de forme arhaice este studiată ca marker al regresiei lexicale sau al conservării automate a graiului matern natal.
• abeceda — Variantă regională arhaică pentru 'abecedar' sau 'alfabet', utilizată istoric în Transilvania și Banat, provenită din filieră slavă și maghiară. În psiholingvistica clinică și logopedie, termenul este studiat în cadrul testelor de evaluare a deprinderilor primare de citit-scris, pentru identificarea semnelor timpurii de dislexie developmentală, agrafie sau în procesul de reeducare a limbajului la pacienții afazici care au suferit accidente vasculare cerebrale în zonele corticale ale limbajului (Broca și Wernicke).
• abhază — Limba vorbită de abhazi, făcând parte din familia limbilor caucaziene de nord-vest; ca adjectiv, reprezintă forma de feminin a cuvântului 'abhaz'. În neuropsihologie și patologia limbajului (afaziologie), structura gramaticală extrem de complexă a limbii abhaze (caracterizată printr-un sistem uriaș de consoane și o structură verbală polisintetică) a servit drept model clinic pentru studierea modului în care creierul uman procesează sunetele dificile după traume cerebrale sau accidente vasculare.
• ablativ — Caz flexionat al substantivului, pronumelui sau adjectivului în limbile indo-europene (precum latina sau sanscreta), care exprimă în principal punctul de plecare, separarea, îndepărtarea, cauza sau instrumentul unei acțiuni. Ca adjectiv, termenul se referă la structurile, desinențele sau funcțiile specifice acestui caz gramatical.
• ablaut — Alternanță vocalică sistematică în cadrul aceleiași rădăcini a unui cuvânt, utilizată în limbile indo-europene pentru a exprima diferențe de funcție gramaticală, timp, mod sau derivare lexicală, fără adăugarea de sufixe. Acest mecanism este cel mai vizibil în flexiunea verbelor neregulate (tari) din limbile germanice, unde schimbarea vocalei modifică timpul gramatical.
• abluto — Element de compunere (prefixoid) savant utilizat în lingvistică și lexicologia modernă pentru a forma termeni asociați cu ideea de spălare, curățare sau purificare ritualică ori fizică. Provine din participiul latin 'ablutus' (spălat) și servește drept bază pentru diverse concepte psihologice, antropologice sau teologice.
• abordor — Persoană care abordează pe cineva, care inițiază cu ușurință un dialog, o interpelare sau o confruntare verbală; (în sens maritim istoric) navă militară sau corsar care execută manevra de abordaj asupra unei ambarcațiuni inamice; (adjectival) care manifestă o tendință accentuată sau o abilitate specifică de a aborda subiecți, probleme ori persoane.
• abrevia — A prescurta un cuvânt, o expresie sau un text în scris, prin păstrarea doar a unor litere (de obicei inițiale) sau printr-un simbol convențional; a reduce lungimea unei expuneri.
• abreviare — Acțiunea de a abrevia și rezultatul ei; reducere în scris a unui cuvânt sau a unei fraze la un număr restrâns de litere; prescurtare textului unui manuscris sau document.
• abreviație — (Rar) Reprezentare grafică prescurtată a unui cuvânt sau a unei expresii în scris; abreviatură sau siglă utilizată pentru eficientizarea spațiului de redactare.
• abreviațiune — (Arhaic) Formă sau variantă învechită pentru acțiunea de a abrevia ori pentru rezultatul ei; prescurtare sau abreviatură întâlnită în textele românești din secolul al XIX-lea.
• abreviațiuni — (Arhaic) Formă de plural pentru substantivul învechit 'abreviațiune'; prescurtări sau forme condensate ale unor cuvinte utilizate în textele administrative și juridice din secolul al XIX-lea.
• abreviativ — Care servește la abreviere; care are caracterul unei abrevieri sau este obținut prin intermediul unei prescurtări în scris ori în exprimare.
• abreviatură — Cuvânt sau grup de cuvinte prescurtat în scris, format de obicei din literele inițiale sau din fragmente ale termenului original; reprezentare grafică simplificată a unei noțiuni.
• abreviere — Rezultat al acțiunii de a abrevia; cuvânt, expresie sau titlu prescurtat prin reducerea numărului de litere sau silabe și marcat, de regulă, prin punct ortografic sau prin utilizarea majusculelor sub formă de siglă ori acronim; (în sens larg) procedeu convențional din scriere utilizat pentru realizarea economiei de spațiu și de timp în procesul transmiterii informațiilor grafice.
• abstractiv — Care posedă capacitatea, proprietatea sau tendința de a abstractiza; referitor la procesul mental prin care se extrag trăsăturile generale și esențiale ale unui obiect, izolându-le de cele particulare. În lingvistică, descrie mecanisme gramaticale sau derivatice folosite pentru crearea numelor de noțiuni abstracte.
• acanto- — Element de compunere savant (prefixoid) utilizat în terminologia științifică internațională pentru a introduce în structura unui cuvânt derivat referirea la spini, ghimpi, formațiuni ascuțite sau, prin extensie culturală, la caracteristicile botanice și artistice ale genului Acanthus. Este utilizat pe scară largă în discipline precum medicina, biologia, zoologia și mineralogia pentru a genera neologisme descriptive precise.
• acaro — Element prim de compunere savantă (prefixoid) care introduce în structura semantică a unui neologism referirea directă la acarieni, la paraziții microscopici din clasa arahnidelor sau la bolile provocate de aceștia. Este utilizat exclusiv în terminologia medicală, veterinară, botanică și zoologică pentru a genera termeni specializați, precum 'acarocecidie', 'acarologie' sau 'acarofobie'.
• acarpo — Element prim de compunere savantă (prefixoid) utilizat în terminologia botanică pentru a introduce în structura semantică a unui neologism referirea directă la absența fructelor, la incapacitatea de rodire sau la lipsa unui organ de tip carpel. Acesta provine din limba greacă și ajută la formarea unor termeni științifici specializați care descriu anomalii sau stadii evolutive din biologia reproductivă a plantelor, precum 'acarpotrop'.