#infanterie

• aerodesant — Trupă militară specializată, echipament sau operațiune tactică de parașutare ori debarcare directă din aeronave în spatele liniilor inamice sau în zone strategice de conflict. Acest tip de infanterie aeronautică mobilă este antrenat pentru asalturi rapide, capturarea unor obiective cheie și menținerea pozițiilor până la sosirea forțelor terestre principale.
• alebardă — O armă albă medievală de infanterie, folosită pe scară largă între secolele al XIV-lea și al XVI-lea, formată dintr-o coadă lungă de lemn pe care este montat un fier de lance cu funcție dublă sau triplă: o lamă de topor pe o parte, un vârf ascuțit de suliță în prelungire și un cârlig sau vârf de străpungere pe partea opusă. Structural, această armă asigura o eficiență deosebită împotriva cavalerilor înarmați, permițând atât tăierea, cât și străpungerea sau tragerea călăreților de pe cal.
• antitanc — Care este destinat, conceput, echipat sau utilizat pentru combaterea, avarierea ori distrugerea tancurilor și a altor vehicule blindate inamice. Termenul se aplică armamentului specializat (rachete dirijate, tunuri, mine, grenade), unităților tactice de infanterie sau obstacolelor defensive structurale (șanțuri, dinți de dragon) folosite pentru blocarea avansului blindatelor pe câmpul de luptă.
• arbaletrier — Ostaș pedestru sau călare din armatele medievale înarmat cu o arbaletă, specializat în tragerea la țintă de la distanță și în autoapărarea tactică din spatele unor scuturi mari (pavize). În secolele al XIV-lea și al XV-lea, unitățile de arbaletrieri (cum erau cei genovezi) formau corpuri de mercenari de elită, extrem de căutați de monarhii europeni pentru eficiența lor în asedii.
• archebuză — Armă de foc individuală, portabilă, cu țeavă lungă și fitil, inventată în secolul al XV-lea, fiind una dintre primele arme de foc utilizate pe scară largă în infanteria europeană. Din punct de vedere structural, era grea, se încărca prin sfredelul țevii (pe la gură) și avea un recul puternic, fiind sprijinită adesea pe un suport furcat în timpul tragerii.
• archebuzier — Soldat din infanteria secolelor XV-XVII înarmat cu o archebuză; luptător specializat în manevrarea armelor de foc timpurii și în aplicarea tacticilor de tragere în salve organizate. Acești militari au revoluționat câmpul de luptă medieval, reducând treptat importanța cavaleriei grele și forțând modificarea arhitecturii fortificațiilor.
• arma — Dispozitiv, aparat, unealtă sau instrument fabricat ori adaptat structural pentru a ataca, a răni, a distruge ființe vii sau pentru a neutraliza obiective materiale; categorie sau specialitate militară dintr-o armată (ex: infanterie, artilerie); (figurat) mijloc de luptă ideologică, metodă strategică, argument puternic sau resursă folosită de o persoană pentru a-și atinge un scop ori pentru a se apăra într-o dispută.
• asaltator — Persoană, militar sau unitate tactică combatantă care participă direct la executarea unui asalt ori a unui atac violent asupra unei poziții inamice fortificate. Ca adjectiv, descrie un element, un echipament sau o forță militară cu rol structural ofensiv, special concepută pentru pătrunderea rapidă și neutralizarea obiectivelor de maximă securitate.
• azap — Ostaș infanterist ușor dintr-o unitate militară auxiliară de avangardă a armatei otomane, recrutat istoric din rândul tinerilor necăsătoriți din provincii. În contextul țărilor române medievale, termenul definea corpuri de mercenari sau paznici înarmați rânduiți în cetăți sau la curțile domnești. Acești soldați aveau rolul structural de a hărțui inamicul în prima linie și de a asigura o defensivă rapidă, fiind recunoscuți pentru mobilitatea lor ridicată pe câmpul de luptă.