#folclor

• Arvinte — Nume de familie românesc sau prenume masculin arhaic, provenit prin evoluție fonetică din numele grecesc 'Arvanitis', utilizat inițial ca etnonim pentru a desemna o persoană de origine albaneză sau un mercenar din regiunile balcanice. În structura onomastică din Moldova și Muntenia, termenul s-a stabilizat de-a lungul secolelor ca nume propriu independent, fiind asociat în cultura populară și cu personaje folclorice umoristice, cum ar fi 'Arvinte și bărbița', simbolizând o persoană încăpățânată sau fixistă.
• arzuliu — Un termen regional și poetic folosit în anumite texte folclorice sau comunități rurale izolate pentru a descrie un obiect, o culoare ori o manifestare naturală care are o nuanță roșiatică, lucitoare, incandescentă sau care amintește de reflexiile vii ale flăcărilor; în sens figurat, definește o stare sufletească plină de înfocare, pasiune aprinsă ori nerăbdare arzătoare.
• așezătoare — Adunare populară rurală tradițională, organizată de regulă în serile de iarnă, unde participanții (mai ales femeile și tinerii) se strâng într-o casă pentru a lucra diverse obiecte artizanale (tors, țesut, cusut), pentru a povesti, a cânta și a glumi. Acest fenomen structural constituie un pilon esențial al socializării comunitare arhaice, asigurând transmiterea delicată a folclorului și a tradițiilor de la o generație la alta.
• așic — 1. Os mic de la articulația genunchiului la oi sau capre (astragal), utilizat în trecut în jocurile populare de copii; piesa de joc în sine. 2. (Interjecție, familiar) Exclamație care exprimă neîncredere, ironie, tăgadă sau o respingere categorică, având înțelesul de 'nici vorbă', 'de unde' sau 'ba bine că nu'. Acest termen structural de proveniență orientală adaugă o nuanță pitorească și savuroasă textelor literare arhaice.
• assa — Termen de specialitate sau strigăt ritualic întâlnit în studiul culturilor antice și populare; (în coregrafia tradițională balcanică sau orientală) interjecție ritmată folosită pentru a impulsiona dansatorii; (rar, în context arheologic oriental) monedă veche sau unitate de măsură utilizată istoric în bazinele asiatice.
• astăurare — Acțiunea de a astăura și rezultatul ei; operațiunea inițială de arat sau deschiderea sezonului agricol prin trasarea primelor brazde în sol. Este un substantiv deverbal rar, utilizat exclusiv în studii de etnografie sau în glosarele dialectale arhaice.
• astrălina — Un arhaism poetic sau regional foarte rar utilizat în descântecele tradiționale sau în poezia populară veche pentru a descrie o stare de strălucire spectrală, o lumină palidă reflectată de stele (raze astrale) ori o ființă mitologică nocturnă asociată cu bolta cerească. Reprezenta o metaforă plastică structurală folosită pentru a sugera puritatea imaterială, ghidarea nocturnă și influența nevăzută a aștrilor asupra destinului terestru.
• Asuaju — Numele unei regiuni și comune din județul Maramureș, România, divizată administrativ în două localități distincte: Asuaju de Sus (reședința comunei) și Asuaju de Jos. Amplasată în zona istorică a Codrului, în sud-vestul județului, localitatea este recunoscută la nivel regional pentru conservarea tradițiilor folclorice codrenești, organizarea festivalului secular „Târgul Cepelor” și meșteșugul istoric al prelucrării lemnului.
• Asuaju de Sus — Localitate rurală reședință de comună situată în județul Maramureș, Crișana-Maramureș, România, amplasată în zona istorică și etnografică a Codrului, în sud-vestul județului. Satul constituie centrul administrativ al comunei Asuaju și este recunoscut la nivel regional pentru găzduirea festivalului secular interjudețean „Târgul Cepelor”, conservarea portului popular codrenesc și meșteșugul tradițional al prelucrării lemnului.
• așug — Os mic al articulației picioarelor din spate la rumegătoare (în special la oi sau capre), folosit în trecut de copii ca jucărie sau piesă într-un joc tradițional de noroc; variantă regională pentru miază, os de joc sau nucă de os. În structura folclorică, reprezintă un element de cultură ludică arhaică.
• atoaică — Termen regional extrem de rar sau arhaism folosit în comunitățile rurale izolate pentru a desemna o femeie bătrână, sfătoasă, uneori asociată în trecut cu practici magice vindecătoare, descântece sau păstrarea tradițiilor nescrise ale locului. În anumite registre folclorice subcarpatice, cuvântul poate fi o derivare expresivă utilizată pentru a descrie o persoană autoritară în neam, care deține un monopol informațional asupra evenimentelor comunitare.
• auaci — A strânge, a aduna sau a recolta plante medicinale ori ciuperci sălbatice (în special specia numită 'auace') din flora spontană; a căuta cu atenție ierburi de leac prin poieni sau zone muntoase ascunse. În sens extins și rar întâlnit în graiurile pastorale, termenul poate descrie și acțiunea de a tămădui sau de a obloji o rană folosind exclusiv remedii verzi culese proaspăt din natură.
• auacia — Formă flexionară regională sau variantă articulată hotărât a termenului etnobotanic 'auace' (sau 'auacia'); plantă erbacee rară din flora spontană sau ciupercă sălbatică utilizată în vechime ca remediu empiric. În graiurile arhaice din anumite micro-zone carpatice, articularea specifică indică exemplarul unic sau tipul de iarbă de leac cules într-un moment ritualic precis pentru vindecarea bolilor de piele.
• aușuc — Formă diminutivală arhaică și regională derivată din termenul 'auș', folosită pentru a desemna un bătrânel simpatic, un moșneag sfătos sau, în sens ornitologic popular, un aușel (pasăre de talie foarte mică). În credințele mitologice românești, termenul face trimitere la o prezență familială protectoare, un spirit ancestral al bunicilor sau străbunicilor evocat cu afecțiune în comunitățile rurale.
• avaiet — Variantă grafică și fonetică regională pentru 'avăiet' sau 'văiet'; zgomot mare și tânguitor produs de un grup de oameni care plâng, jelesc ori se vaietă împreună; vuiet sau larmă plină de jale, specifică ritualurilor tradiționale de despărțire sau de înmormântare din comunitățile rutiere rurale.