#compusi

• adiționare — Acțiunea de a adiționa și rezultatul ei; proces chimic fundamental prin care două sau mai multe molecule se combină pentru a forma un singur produs principal, fără eliminarea unor subproduse, specific compușilor nesăturați. În sens larg, reprezintă operația de adăugare, suplimentare sau atașare structurală a unor elemente noi într-un ansamblu preexistent pentru a-i modifica ori îmbunătăți proprietățile.
• alcooli — Clasă extinsă de compuși organici în a căror structură moleculară se regăsesc una sau mai multe grupări hidroxil (-OH) legate direct de atomi de carbon hibridizați sp3. Această categorie include o varietate de substanțe cu proprietăți diverse, de la compuși volatili simpli, precum metanolul și etanolul, până la structuri complexe polihydroxilice, utilizați masiv în sinteza chimică, farmacie și industrie.
• aldimine — O clasă de compuși organici azotați ce derivă formal dintr-o aldehidă, prin înlocuirea atomului de oxigen din gruparea carbonil cu o grupare imino (=N-R sau =N-H). Acestea reprezintă imine secundare sau baze Schiff cu structură generală R-CH=N-R', fiind intermediare extrem de valoroase în sinteza organică de finețe, în producerea de medicamente și în biochimia enzimatică.
• aldol — Compus organic bifuncțional care conține în aceeași moleculă o grupare aldehidică (-CHO) și o grupare hidroxil (-OH) legată de un atom de carbon în poziția beta (b-hidroxialdehidă). Termenul desemnează în special 3-hidroxibutanalul, obținut prin condensarea aldolică a două molecule de acetaldehidă, fiind un intermediar esențial în sinteza industrială a butadienului și a altor compuși macromorfologici.
• alifatic — Termen de specialitate utilizat pentru a descrie o clasă largă de compuși organici (hidrocarburi) caracterizați printr-o structură moleculară cu lanț deschis, liniar sau ramificat, ori saturat, ori nesaturat (cum sunt alcanii, alchenele și alchinele), excluzând structurile ciclice stabile de tip aromatic. Denumirea provine istoric din constatarea că primii compuși din această categorie au fost izolați din grăsimi animale sau vegetale.
• amarina — Substanță organică toxică, alcaloid sau compus heterociclic complex extras istoric din sâmburii amari ai unor fructe (precum migdalele amare) sau sintetizat prin descompunerea hidrobenzamidei, caracterizat printr-un gust extrem de amar și o structură cristalină. În context structural de laborator, este utilizat în studiul sintezelor azotate și al compușilor derivați cu rol farmacologic sau toxicologic limitat.
• amili — Formă de plural a substantivului 'amil', care desemnează o serie de radicali organici monovalenți aciclici saturați, proveniți ipotetic din pentan prin îndepărtarea unui singur atom de hidrogen. Acești compuși structurali sunt utilizați pe scară largă în sinteza organică și în industria chimică a solvenților. De asemenea, termenul poate funcționa ca element de compunere (prefix) cu sensul de 'amidon'.
• aminos — Care conține sau prezintă caracteristicile unei grupări amino ori ale unei structuri glucidice modificate cu azot; referitor la compușii care au un conținut ridicat de radicali aminici. De asemenea, poate funcționa contextual ca o variantă structurală sau lingvistică simplificată pentru aminoxaharuri sau zaharuri aminate întâlnite în compoziția unor polizaharide complexe din pereții celulari.
• anazoturie — Stare patologică sau anomalie biochimică structurală manifestată prin absența totală sau diminuarea extremă a ureei și a altor compuși azotați din urina eliminată de pacient. Acest fenomen clinic indică o afectare funcțională gravă a ficatului (incapacitatea de a sintetiza ureea) sau o insuficiență renală acută terminală (imposibilitatea de a filtra și excreta deșeurile azotate).
• anorganic — Care nu posedă o structură vitală sau organică, aparținând materiei inerte, minerale; care nu provine din regnul animal ori vegetal și nu conține legături carbon-hidrogen specifice compușilor vieții. În chimie, termenul definește ramura structurală ce studiază proprietățile, sinteza și comportamentul tuturor elementelor chimice și al compușilor lor, cu excepția marii majorități a combinațiilor carbonului.
• antrace — Formă de plural a substantivului neutru antrac, reprezentând loturi, sortimente sau eșantioane multiple de derivați aromatici extrași din cărbune; de asemenea, în lucrări tehnice mai vechi, poate fi întâlnit ca variantă grafică ori plural defectiv pentru amestecurile uleioase dense utilizate în sinteza industrială a coloranților.
• aromografie — Metodă științifică, tehnică sau neologism experimental utilizat pentru descrierea, cartografierea sau înregistrarea grafică a compoziției chimice a substanțelor volatile, a esențelor sau a profilurilor olfactive eliberate de plante ori parfumuri. În mod conex în terapiile alternative, termenul face referire la documentarea structurată a efectelor fiziologice și psihologice induse de uleiurile aromatice asupra receptorilor senzoriali umani.
• arsine — Clasă de compuși chimici hidrurați ai arsenicului, reprezentând analogii structurali ai aminelor și fosfinelor, obținuți prin înlocuirea atomilor de hidrogen din hidrura de arsenic (arsina gazoasă) cu radicali hidrocarburați organici. Acești compuși sunt extrem de toxici, inflamabili și volatili, fiind studiați intens în chimia organometalică și utilizați istoric ca agenți de luptă chimică sau ca precursori în doparea materialelor semiconductori avansate.
• asfaltogen — Care generează sau favorizează formarea asfaltului ori a substanțelor bituminoase; care are proprietatea de a se transforma în compuși asfaltenici grei în anumite condiții de temperatură și presiune. În geochimia petrolului, termenul descrie roci-mamă sau tipuri de țiței bogate în hidrocarburi aromatice grele, predispuse structural să lase reziduuri bituminoase masive în urma proceselor de distilare naturală sau industrială.
• azoderivat — Compus organic sintetic derivat dintr-o hidrocarbură prin înlocuirea unor atomi de hidrogen cu grupa funcțională azo (-N=N-), aflată în legătură directă cu două resturi organice aromatice sau alifatice; acești compuși sunt intens colorați și stau la baza fabricării majorității coloranților industriali.
• babein — Substanță organică toxică, de natură alcaloidică, extrasă experimental sau izolată din anumite specii de plante din flora spontană sau din compuși organici complecși; compus structural studiat în toxicologie și chimie organică pentru proprietățile sale farmacologice specifice sau reacțiile sale în prezența anumitor reactivi de laborator.