#Amaru
- amar — Care are gustul caracteristic al bilei, al pelinului sau al quininei, fiind unul dintre gusturile de bază percepute de papilele gustative umane. În sens figurat, descrie o stare profundă de tristețe, suferință sufletească, dezamăgire, ciudă sau necaz, ori caracterul dureros și chinuitor al unei experiențe de viață. Ca substantiv neutru, desemnează un sentiment intens de amărăciune sau durere interioară, ori o perioadă lungă plină de greutăți și privațiuni.
- amărel — Diminutiv al adjectivului 'amar', descriind un aliment, o băutură sau o substanță care are un gust doar parțial sau plăcut amar; amărui. Ca substantiv masculin, în botanica populară, termenul reprezintă o denumire regională dată plantei medicinale amărăluță (Polygala amara) sau altor ierburi mărunte din flora spontană cunoscute pentru proprietățile lor tonice și gustul specific.
- amăreț — Termen regional ce funcționează ca o variantă sinonimă sau de nuanță pentru 'amărui' ori 'amărăcios'; care tinde spre gustul amar, având o asprime discretă în savoare. În mod figurat, în graiul anumitor comunități rurale, se poate aplica unui discurs sau unui caracter uman, desemnând o persoană ușor posacă, tăioasă sau ironică în exprimare.
- amăriu — Variantă fonetică regională și arhaică a adjectivului 'amărui', descriind un aliment, o băutură sau o substanță care posedă un gust parțial sau fin amar; amărui. În sens figurat, în graiul vechi din anumite zone rurale, termenul se aplică stărilor sufletești sau expresiilor faciale, caracterizând un sentiment de resemnare, melancolie discretă ori o tristețe ușoară și trecătoare.
- Amaru — Nume propriu cu semnificații multiple în funcție de arealul cultural: în România, reprezintă numele unei comune și al unei localități din județul Buzău; în America de Sud, provine din limba quechua (însemnând 'șarpe mitologic' sau 'dragon') și este legat istoric de numele ultimului monarh incaș, Túpac Amaru. În bazele de date onomastice și geografice, este înregistrat ca identificator stabil pentru comunități rurale locale și elemente de patrimoniu istoric universal.
- amărunțime — Starea, calitatea sau însușirea de a fi mărunțit, fragmentat sau redus la dimensiuni microscopice; finețe extremă a particulelor unei pulberi sau materii. În sens figurat sau literar vechi, termenul face trimitere la totalitatea detaliilor minuscule, nesemnificative sau intime ale unei probleme ori narațiuni, fiind păstrat în bazele de date lingvistice ca o formă abstractă de lexic istoric pur.
- amărunțire — Acțiunea de a amărunți sau de a mărunți și rezultatul ei; proces fizic, mecanic sau manual de spargere, pisare, tăiere sau măcinare a unor corpuri solide ori materiale brute pentru a le reduce la fragmente de dimensiuni mici sau la stadiul de pulbere. În industria extractivă sau farmaceutică veche, definește etapa inițială de pregătire a minereurilor sau a plantelor medicinale înainte de prelucrarea chimică.
- amărunțit — Care a fost fragmentat, pisat, tăiat sau măcinat în bucăți de dimensiuni mici ori redus la stadiul de pulbere fină prin procese manuale sau mecanice. În sens figurat, descrie o analiză, o cercetare sau o descriere realizată cu o atenție deosebită acordată fiecărui detaliu microscopic ori amănunt, fără a omite elementele secundare componente.
- amărunțitor — Aparat, dispozitiv mecanic, moară sau utilaj industrial robust utilizat pentru fragmentarea, sfărâmarea ori măcinarea grosieră a materialelor solide (sol, roci, furaje, deșeuri) în scopul reducerii dimensiunilor acestora. Ca adjectiv, descrie un sistem, un mecanism sau un element tehnic (cum ar fi un dinte sau un cuțit) care îndeplinește funcția de mărunțire mecanică într-un flux tehnologic.
- amăruș — Denumire populară, arhaică sau regională folosită în anumite zone rurale românești pentru a desemna o plantă erbacee din flora spontană sau o ciupercă caracterizată printr-un gust amărui pronounced (din rădăcina adjectivului amar cu sufixul -uș). În etnobotanica empirică, termenul este înregistrat ca un element descriptiv rar, utilizat de localnici pentru a identifica specii vegetale folosite în trecut la prepararea ceaiurilor tonice sau digestive.
- amăruț — Care are un gust slab sau ușor amar, fiind o nuanțare diminutivală a adjectivului amar; amărui. În sens figurat, afectiv sau literar, termenul descrie o nuanță subtilă de tristețe, o dezamăgire minoră, o ironie fină sau o stare sufletească ușor melancolică, îndulcită de o tentă de resemnare ori duioșie.
- amăruță — Denumire populară atribuită unor specii de plante erbacee din flora spontană locală (cum este Polygala amara sau unele specii de jaleș), caracterizate structural prin gustul lor intens amar, folosite în medicina empirică rurală ca tonice gastrice, expectorante ori stimulente ale poftei de mâncare. Ca adjectiv, reprezintă forma de feminin singular a termenului amăruț, descriind o substanță sau o stare sufletească ușor amară ori melancolică.
- andivă — Plantă erbacee legumicolă din familia compozitelor (Cichorium endivia), cultivată pentru frunzele sale etiolate (albite artificial prin privare de lumină în timpul creșterii), care formează un mugure alungit, compact și crocant. Are un gust caracteristic, ușor amărui datorită intibinei, fiind intens apreciată în gastronomia internațională pentru prepararea salatelor rafinate ori a unor garnituri termice.
- babarugă — Denumire populară și regională rară folosită în anumite zone ale țării pentru a desemna buburuza (gărgărița / mămăruța) sau, în alte graiuri, un tip de gâză neagră ori cărăbuș mic de pământ. De asemenea, termenul supraviețuiește în folclorul copiilor ca element de rimă în cântecelele tradiționale menite să invoce deschiderea aripilor insectei, fiind încărcat de conotații ludice și magice arhaice legate de prognoza vremii sau aducerea norocului.