#saz

• așaza — Variantă ortografică neliterară și des întâlnită în scrierea curentă pentru verbul 'a așeza'; acțiunea de a pune un obiect sau o persoană într-un anumit loc, de a rândui elemente structurale sau de a se plasa pe un scaun, pat ori suprafață. Deși utilizată pe scară largă din cauza confuziei fonetice cu alte forme verbale, normele academice actuale impun folosirea exclusivă a rădăcinii în 'e' (așeza) la infinitiv.
• așazare — Variantă ortografică greșită și neliterară pentru substantivul 'așezare'; acțiunea de a așeza sau rezultatul ei; mod de dispunere structurală, amplasare a unui obiect ori stabilire a unei comunități umane într-un anumit loc geografic (sat, oraș, colonie). Este o deviație lexicală generată prin derivare greșită de la infinitivul eronat 'așaza'.
• așazat — Formă arhaică și regională pentru adjectivul așezat; care este așezat, rânduit, plasat ori fixat într-un anumit loc geografic sau spațial. În sens moral și comportamental, descrie o persoană așezată, liniștită, chibzuită, cu judecată dreaptă și un stil de viață ordonat sau o fire statornică.
• așăzător — Formă regională sau arhaică pentru așezător; persoană sau dispozitiv mecanic ori unealtă care așază, potrivește, ordonează sau fixează obiecte ori componente într-o anumită structură ori poziție dată. În vechiul limbaj al meșteșugarilor, putea desemna un ucenic ori un instrument folosit structural pentru alinierea precisă a materialelor.
• așăzătoriu — Formă arhaică și regională cu vocalism vechi pentru cuvântul 'așezător'; care are însușirea sau rolul de a așeza, de a liniști, de a stabiliza ori de a rândui lucrurile; persoană care întemeiază, rânduiește o așezare sau organizează o rânduială administrativă ori bisericească în vechile comunități.
• așăzătură — Formă rară, arhaică sau regională construită cu vocalismul 'ă' în loc de 'e'; așezare, mod în care sunt dispuse sau clădite lucrurile; sediment, drojdie sau strat de materie care se depune pe fundul unui vas cu lichid; temelie, poziție sau formă geometrică a unui obiect ori a unei construcții.
• baglama — Denumire internațională neadaptată care desemnează o familie de instrumente muzicale tradiționale cu coarde ciupite, cu gât lung și corp bombat în formă de pară, extrem de populară în Turcia, Grecia, regiunea Caucazului și în Balcani. În contextul muzicologic, termenul este utilizat ca substantiv propriu invariabil pentru a individualiza acest tip de lăută orientală, fiind nucleul muzicii populare și al genurilor folclorice specifice din Orientul Apropiat.