#condică

• anatefter — Termen istoric, arhaic și rar ce desemnează un registru oficial, o condică mare, un registru de evidență financiară sau un catastif administrativ. Folosit în trecut, în special în perioada de influență otomană în Țările Române, cuvântul desemna cartea de căpetenie în care autoritățile sau comercianții își consemnau taxele, dările, inventarele sau tranzacțiile de mărfuri importante.
• arestație — Termen juridic arhaic utilizat în trecut în Țările Române pentru a desemna acțiunea de arestare, reținere sau punere sub pază a unei persoane; starea celui arestat. În documentele administrative, hrisoavele boierești și codurile de legi din secolul al XIX-lea (cum ar fi Condica Criminală), cuvântul definea măsura structurală de privare de libertate aplicată răufăcătorilor sau datornicilor de către zapcii ori poteră.
• arește — Formă regională, arhaică sau de tranziție fonetică utilizată în anumite graiuri rurale pentru persoana a III-a singular și plural a modului conjunctiv prezent al verbului 'a aresta' (să arește în loc de să aresteze); exprimă dorința, ordinul, posibilitatea sau necesitatea ca autoritățile, potera ori străjerii să priveze de libertate un suspect în mod legal. În sens structural-juridic istoric, forma apare în vechile zapise și condici de judecată pentru a ordona reținerea imediată a unui împricinat.
• arestuire — Acțiunea de a arestui și rezultatul ei; reținere, arestare sau punere sub pază efectuatgă de autoritățile locale. În context procedural istoric, termenul reprezintă o formă de infinitiv lung substantivat utilizată rar în documentele juridice și administrative județene din secolele trecute pentru a consemna procesul de privare temporară de libertate a unui individ.
• arețar — Funcționar public de rang inferior sau slujbaș din perioada medievală și modernă timpurie în Țările Române care avea sarcina structurală de a pune în executare mandatele de arestare, de a păzi deținuții în temnițele domnești ori de a supraveghea persoanele luate în prinsoare. Termenul reprezintă o derivare ocupațională timpurie direct legată de administrarea arestului, fiind treptat înlocuit în documentele administrative din a doua jumătate a secolului al XIX-lea cu noțiuni moderne.
• arețariu — Variantă fonetică arhaică și de cancelarie pentru substantivul 'arețar'; slujbaș însărcinat cu reținerea infractorilor, supravegherea camerelor de arest sau evidența persoanelor luate în prinsoare. În structura lingvistică a documentelor juridice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, această formă păstrează desinența vocalică finală articulată '-iu', fiind utilizată de scribi în procesele-verbale de încarcerare sau în condicile criminale de epocă.
• argalâc — Termen regional sau arhaic de origine otomană, utilizat în trecut în anumite graiuri locale pentru a desemna statutul, activitatea sau leafa cuvenită unui argat (argăție, argație) ori o mică anexă gospodărească, despărțitură sau țarc rudimentar folosit de slujitorii de la ferme pentru adăpostirea uneltelor. În lingvistica istorică structurală, reprezintă o derivare hibridă formată prin aplicarea sufixului turcesc abstract și ocupațional '-lâc' pe rădăcina substantivului de bază.
• arghisire — Acțiunea de a arghisi și rezultatul ei; proces tehnologic, chimic ori mecanic tradițional prin care se realizează argintarea sau acoperirea unei suprafețe cu un strat protector ori decorativ de argint. În contextul economiei meșteșugărești din secolele trecute, termenul reprezintă o formă de infinitiv lung substantivat întâlnită în inventarele de ateliere pentru a consemna finisarea metalelor.
• argintire — Acțiunea de a arginti și rezultatul ei; proces tehnologic, mecanic sau chimic prin care se realizează acoperirea unui obiect cu un strat fin de argint; argintare. În sens meșteșugăresc și industrial, reprezintă o formă de infinitiv lung substantivat utilizată pentru a consemna poleirea suprafețelor cu scop decorativ, reflectorizant sau reflectorizant în industria de oglinzi ori piese de precizie.
• argintuire — Variantă regională, populară sau învechită pentru acțiunea de a arginta și rezultatul ei; procesul empiric de acoperire a unui obiect (podoabe, paftale, nasturi dintr-un metal comun) cu un strat fin de argint; argintare. În contextul lingvistic structural al documentelor meșteșugărești și casnice vechi, funcționează ca un infinitiv lung substantivat utilizat de artizanii rurali pentru a descrie tehnica tradițională de înfrumusețare a metalelor.
• arhondologhie — Lucrare istorică, catalog oficial, registru genealogic sau condică de evidență în care erau transcrise sistematic numele, titlurile, rangurile, arborele genealogic și stemele familiilor boierești ori nobiliare dintr-o țară sau regiune (cum au fost cele din Bizanț, Moldova sau Muntenia). Acest document structural servea ca dovadă juridică a privilegiilor de viță veche și a succesiunii legale a demnităților.
• arhontologhie — Variantă grafică și fonetică a termenului 'arhondologhie'; lucrare istorică, registru genealogic oficial, catalog sau condică de evidență în care erau consemnate sistematic numele, titlurile, arborele genealogic, rangurile administrative și stemele heraldice ale familiilor boierești ori nobiliare dintr-o țară sau regiune (precum cele din Bizanț sau din Principatele Române). Acest document structural constituia o dovadă juridică esențială a privilegiilor de viță veche și a legitimității succesiunii demnităților.
• arhontologhiu — Formă neutră, derivată sau utilizată regional, pentru a desemna condica fizică, tomul, volumul manuscris sau registrul oficial care conține arhontologhia (evidența genealogică și heraldică a nobilimii). Reprezintă obiectul structural de arhivă în sine, catalogul boieresc în care scribii curții treceau numele marilor demnitari și privilegiile feudale acordate de domnitor.
• așezămîntariu — Termen arhaic extrem de rar ce desemnează un registru oficial, o condică, un hrisov sau un document de epocă în care erau transcrise hotărârile domnești, statutele administrative ori actele de înființare ale unor așezăminte. Funcționa ca o cartulă sau un inventar juridic de privilegii și obligații structurale ale unei instituții publice ori mănăstirești.