#appel

• adresativ — Care se referă la adresare sau servește pentru a exprima actul de a se adresa direct unui interlocutor; cu valoare de interpelare directă. În lingvistica modernă și în analiza discursului, termenul definește funcțiile suprasegmentale, formulele pronominale sau structurile sintactice speciale utilizate de vorbitor pentru a capta atenția partenerului de dialog, pentru a stabili contactul comunicațional (funcția fatică a limbajului) sau pentru a nuanța raporturile ierarhice și sociale de politețe dintre participanți.
• apelant — Persoană fizică sau juridică ce declară și exercită calea de atac a apelului împotriva unei hotărâri judecătorești; partea nemulțumită de prima sentință care cere rejudecarea cauzei. În telecomunicații, reprezintă persoana, dispozitivul sau postul telefonic de la care se inițiază un apel electronic.
• apelantă — Forma de feminin pentru apelant; femeie sau persoană juridică cu statut feminin care declară și exercită calea de atac a apelului împotriva unei decizii judecătorești nefavorabile. În rețelele de comunicații, definește persoana, stația sau entitatea feminină care inițiază o transmisiune, o sesiune de date ori o conexiune telefonică curentă.
• apelație — Termen juridic învechit sau livresc (împrumutat din limba franceză) utilizat în trecut ca sinonim pentru 'apel' sau 'numire'; denumire atribuită acțiunii de a contesta o hotărâre în instanță ori modului formal de a numi o categorie. În prezent, este întâlnit aproape exclusiv în istoria dreptului sau în studii filologice vechi.
• apelațiune — Denumire formală, titlu sau formulă de adresare atribuită unei persoane ori unui obiect; variantă învechită pentru termenul 'apelație' sau 'apel'. În textele juridice și administrative din secolul al XIX-lea, desemna acțiunea oficială de contestare a unei sentințe de fond sau modul reglementat de numire a unei funcții publice.
• apelativ — Cuvânt sau formulă lingvistică utilizată pentru a interpela, a atrage atenția sau a se adresa direct unei persoane (ex: 'domnule', 'bunicule', 'hei'). Ca adjectiv, descrie un substantiv comun (în opoziție cu cel propriu) care denumește o întreagă clasă de obiecte sau ființe, ori se referă la o funcție a limbajului axată pe receptor, având rolul de a provoca o reacție.
• apelativiza — A transforma un nume propriu (antroponim, toponim, marcă comercială) într-un substantiv comun sau apelativ prin pierderea valorii sale de identificare unică și extinderea sensului la o întreagă clasă de obiecte, fenomene ori comportamente (de exemplu, transformarea numelui 'Xerox' în substantivul comun 'xerox'). Acest proces lexical reflectă asimilarea culturală profundă a unor entități specifice în vocabularul cotidian.
• apelativizare — Acțiunea de a (se) apelativiza și rezultatul ei; fenomen lingvistic (cunoscut și sub numele de genericizare sau eponimie) prin care un nume propriu trece în categoria substantivelor comune, pierzându-și unicitatea referențială. Acest proces lexicografic îmbogățește vocabularul unei limbi prin crearea de cuvinte noi derivate din nume de inventatori, conducători, locuri geografice sau mărci faimoase.
• Appel — Nume de familie de origine germanică sau olandeză; de asemenea, în scrimă (provenit din franceză), reprezintă acțiunea tehnică prin care un scrimer lovește puternic podeaua cu piciorul din față pentru a-și speria, induce în eroare sau dezechilibra adversarul înaintea unui atac. În istoria universală, termenul face referire și la apelul nominal zilnic, adesea extrem de dur, efectuat în lagărele de concentrare din timpul regimului nazist.