Dicționarul de Neologisme al Limbii Române

• ascensionare — Acțiunea de a ascensiona și rezultatul ei; procesul structural de ridicare, urcare sau deplasare progresivă de jos în sus a unui corp, a unei mase fluide sau a unui vehicul aerian. Deși este un neologism mai puțin frecvent în vocabularul general, este utilizat în limbajul tehnic sau sportiv (alpinism, aeronautică) pentru a descrie actul dinamic al ascensiunii.
• ascensiv — Care se mișcă, se dezvoltă sau evoluează în sens ascendent; caracterizat prin urcare, înălțare sau progres continuu. În sens tehnic sau științific, descrie un curent, un flux de fluide sau o forță care acționează de jos în sus, facilitând ascensiunea unui element structural într-un mediu dat.
• asenta — A-și da asentimentul față de o propunere, o idee sau o decizie; a încuviința, a aproba, a fi de acord ori a adera în mod conștient la opinia cuiva. Este un împrumut neologic utilizat cu precădere în limbajul juridic, academic, diplomatic sau administrativ pentru a exprima consimțământul formal sau o raliere intelectuală fără rezerve.
• aserta — A afirma cu tărie, a susține o opinie sau o teză ca fiind certă și incontestabilă; a formula o aserțiune. Este un împrumut neologic utilizat frecvent în limbajul academic, filozofic sau juridic pentru a indica actul prin care un vorbitor își asumă valoarea de adevăr a unei propoziții, prezentând-o public ca pe un fapt demonstrat sau evident.
• asertiv — Care își exprimă cu claritate, fermitate și onestitate opiniile, drepturile sau sentimentele, fără a manifesta agresivitate față de ceilalți și fără a adopta o atitudine pasivă sau defensivă. Acest comportament structural reflectă un echilibru interior delicat, permițând individului să își susțină punctele de vedere în mod constructiv, respectând în același timp demnitatea și opiniile interlocutorilor săi.
• asertoric — Care afirmă sau neagă ceva ca pe un fapt real, cert și axiomatic; referitor la o judecată de valoare sau o propoziție care constată pur și simplu o stare de fapt existentă, fără a o prezenta ca fiind necesară sau pur axiomatică (spre deosebire de apodictic sau problematic). În sens structural, descrie modalitatea logică prin care adevărul unui enunț este legat strict de realitatea empirică observabilă.
• asigna — A aloca, a atribui, a destina sau a repartiza o sarcină, o sumă de bani, un rol ori o valoare unei anumite entități sau persoane. În domeniul juridic-financiar, înseamnă a emite un ordin de plată ori a delega o creanță; în programare și informatică, descrie operația structurală de stocare a unei valori specifice într-o variabilă declarată în cod.
• asimilativ — Care are puterea, proprietatea sau capacitatea de a asimila, de a absorbi ori de a integra substanțe, cunoștințe sau elemente exterioare într-o structură proprie; privitor la asimilare. Acest caracter structural guvernează procesele metabolice delicate ale celulelor vii, precum și transformările fonetice regresive ori progresive din interiorul unui sistem lingvistic în evoluție.
• astro — Element prim de compunere savantă provenit din grecul „astron” care servește la formarea unor cuvinte referitoare la stele, corpuri cerești sau spațiul cosmic. Folosit independent în limbajul colocvial modern, în tehnologie sau în comunitățile de pasionați, termenul desemnează astrofotografia, echipamentele destinate observării cerului sau platformele software optimizate pentru procesarea imaginilor nocturne.
• asumptiv — Care se bazează pe o asumpție, o ipoteză sau o supoziție prealabilă; care are caracterul unei premise luate ca adevărate fără a fi fost demonstrată în mod empiric sau axiomatic. În raționamentele formale, descrie un mod de gândire deductiv care pornește de la scenarii probabile pentru a explora consecințele lor logice.
• atribuibil — Care poate fi atribuit, imputat sau pus pe seama unei anumite cauze, persoane sau entități; factor determinant ale cărui efecte directe pot fi identificate și demonstrate în mod logic sau științific. În limbaj de specialitate, descrie o legătură de cauzalitate directă între un eveniment inițial și un rezultat secundar observat.
• autodidactic — Care aparține autodidacților sau autoeducației, care se referă la învățarea pe cont propriu; metodă, activitate sau sistem educațional bazat pe studiul individual, independent și autodirijat.
• autodidaxie — Faptul de a se instrui singur; metodă de învățare și acumulare de cunoștințe prin efort propriu, studiu individual, lectură și cercetare personală, independent de structurile formale de învățământ sau de îndrumarea directă a unui cadru didactic.
• autoeducativ — Care servește la autoeducare sau stimulează procesul de învățare și formare individuală; activitate, material sau program conceput structural să sprijine dezvoltarea autonomă a competențelor fără asistența unui instructor.