#rationament

• analogic —
• analogicește — În mod analog, prin analogie, apelând la un raționament bazat pe asemănări parțiale, proporții sau corelații structurale între două entități ori concepte diferite. Este un termen rar, utilizat preponderent în discursul academic, filozofic sau în eseurile critice pentru a indica faptul că o concluzie sau o interpretare este dedusă pe baza similitudinilor funcționale constatate între sisteme distincte.
• analogie — Asemănare totală sau parțială, corespondență structurală ori raport de proporție stabilit între două sau mai multe obiecte, fenomene, cuvinte sau concepte care sunt altfel diferite în esența lor. În logică, reprezintă o formă de raționament inductiv prin care se deduce că dacă două elemente se aseamănă în anumite privințe, ele se vor asemăna probabil și în altele. În lingvistică, desemnează procesul de creare sau modificare a unor forme gramaticale sub influența unui tipar lingvistic dominant.
• analogism — Curent de gândire, metodă doctrinară sau tendință teoretică bazată pe utilizarea sistematică și exclusivă a analogiei ca instrument principal de cunoaștere, explicare și interpretare a realității ori a structurilor limbajului. În filozofie, desemnează tipul de raționament care explică fenomenele universale prin corelații și corespondențe proporționale stricte între microcosmos și macrocosmos, în timp ce în lingvistica antică reprezenta doctrina care susținea că limbajul este guvernat de reguli regulate, proporționale și logice, în opoziție cu anomalismul.
• analogiza — A stabili o analogie, a compara sau a corela două sau mai multe obiecte, fenomene ori concepte pe baza asemănărilor structurale ori funcționale dintre ele. În discursul academic, verbul implică un proces logic riguros de transfer cognitiv, prin care proprietățile unui sistem cunoscut sunt utilizate pentru a explica, interpreta sau modela un sistem nou, mai puțin explorat, păstrând rapoartele de proporție și simetrie.
• antilogic — Care contravine legilor logicii formale, rațiunii sau bunului-simț; care prezintă o structură contradictorie ce elimină posibilitatea deducției coerente. În sens filosofic, descrie un raționament aberant, o paradigmă absurdă sau un sistem de gândire paradoxal ce sfidează principiile fundamentale ale identității și non-contradicției.
• apagogic — Care aparține apagogiei sau demonstrației indirecte, care se bazează pe reducerea la absurd; tip de raționament logic structural prin care adevărul unei teze este demonstrat evidențiind caracterul fals, contradictoriu sau imposibil al consecințelor tezei opuse.
• apagogie — Formă de demonstrație indirectă prin care adevărul unei teze se stabilește dovedind falsitatea tezei contradictorii (reducere la absurd). Acest procedeu structural invers constă în a accepta provizoriu contrariul afirmației pe care vrem să o demonstrăm, arătând apoi că această presupunere duce la consecințe logic inacceptabile, absurde ori imposibile.
• aporem — Problemă dificilă, dilemă teoretică sau paradox logic aparent insolubil, care apare în cursul unui raționament atunci când două argumente contradictorii par la fel de bine fundamentate și raționale; enunț care generează o aporie. În logica aristotelică sau în disputele scolastice, conceptul descrie un nod conceptual ce blochează progresul deducției raționale până la rezolvarea contradicțiilor.
• argument — Raționament, dovadă, probă sau demonstrație adusă în sprijinul unei afirmații, al unei teze sau al unei opinii, cu scopul de a convinge sau de a demonstra valoarea de adevăr a acesteia. În logică, reprezintă o serie de propoziții (premise) destinate să determine gradul de adevăr al unei alte propoziții (concluzia). În matematică și informatică, desemnează o variabilă independentă a unei funcții sau valoarea concretă transmisă unui program.
• argumenta — A aduce argumente, dovezi, temeiuri sau probe logice în sprijinul unei afirmații, al unei teze sau al unei opinii, cu scopul de a demonstra adevărul acesteia sau de a convinge un interlocutor; a dezvolta un raționament structurat și coerent pentru a susține sau a combate un punct de vedere în cadrul unei dezbateri sau al unui discurs juridic.
• argumentare — Acțiunea de a argumenta și rezultatul ei; totalitatea argumentelor aduse în sprijinul unei teze, opinii sau demonstrații; proces logico-retoric complex prin care un vorbitor sau autor selectează, organizează și prezintă dovezi, fapte, raționamente și premise valide cu scopul de a demonstra adevărul ori falsitatea unei propoziții și de a convinge, persuada sau influența auditoriul ori partenerul de dialog. În sens academic, reprezintă structura discursivă fundamentală în cercetarea științifică, eseistică și dezbaterea juridică.
• aristotelic — Care ține de Aristotel sau de aristotelism; aristotelian. Adjectivul califică un concept, un argument, un text sau un discipol care urmează fidel metodele analitice și sistematice instituite de filosoful din Stagira în cadrul Liceului antic.
• asertoriu — Variantă semantică perfect echivalentă cu termenul 'asertoric'; care afirmă sau neagă o stare de fapt ca fiind reală și incontestabilă din punct de vedere empiric. Folosit în mod deosebit în traducerile clasice ale tratatelor de logică formală pentru a defini valoarea de adevăr contingentă a unei propoziții declarative.
• asilogistic — Care nu este conform cu regulile silogismului sau nu se bazează pe structura clasică a unui silogism; non-silogistic. În logica formală și filozofie, descrie un sistem de raționament ori un enunț argumentativ care nu folosește deducția structurală bazată pe premisă majoră, premisă minoră și concluzie, operând în schimb cu alte forme de inferență sau asocieri de propoziții.
• asumpțiune — Formă livrescă și rară pentru asumpție; ipoteză sau premisă teoretică acceptată ca adevărată fără o demonstrație prealabilă, utilizată pentru a construi un silogism sau o argumentare complexă. În sens structural, reprezintă actul intelectual de luare în considerare a unui enunț ca punct de plecare axiomatic într-o cercetare academică.
• asumptiv — Care se bazează pe o asumpție, o ipoteză sau o supoziție prealabilă; care are caracterul unei premise luate ca adevărate fără a fi fost demonstrată în mod empiric sau axiomatic. În raționamentele formale, descrie un mod de gândire deductiv care pornește de la scenarii probabile pentru a explora consecințele lor logice.