#moral

• abjecțiune — Stare de degradare morală extremă, josnicie profundă sau ticăloșie care provoacă repulsie și dispreț. În sens filozofic și psihologic, termenul desemnează fie fapta sau comportamentul care încalcă flagrant normele demnității umane, fie sentimentul de auto-depreciere și umilință totală resimțit de un individ în fața propriei decăderi sociale sau morale.
• abominațiune — Forma completă, etimologică și tradițională a substantivului care desemnează o faptă, un comportament sau o situație de o ticăloșie ori urâțenie extremă, care stârnește o repulsie profundă, groază, dezgust spiritual sau condamnare morală absolută. În limba română modernă, este utilizată mai rar decât varianta sa redusă „abominație”.
• abrutiza — A face ca cineva să-și piardă facultățile intelectuale, sensibilitatea sau demnitatea morală, degradându-se și apropiindu-se de starea unui animal; (reflexiv) a deveni stupid, brut, insensibil sau decăzut din cauza alcoolismului, a muncii extenuante sau a unui mediu social nociv.
• absentare — Acțiunea de a absența și rezultatul ei; actul voluntar sau involuntar de a nu fi de față ori de a se retrage dintr-un loc sau dintr-o îndatorire morală. Spre deosebire de termenul general 'absență' (care exprimă starea statică de lipsă), absentarea subliniază dinamica procesului, respectiv decizia conștientă de neparticipare sau eschiva de la un angajament etic.
• absinthium — Denumirea științifică latină a pelinului (Artemisia absinthium), utilizată în textele savante, medicale și filozofice vechi pentru a desemna esența amărăciunii absolute. În filozofia morală și exegeza textelor sacre, termenul este utilizat ca un arhetip conceptual pentru suferința curățitoare, asprimea vieții ascetice sau consecințele amare ale rătăcirii etice și spirituale.
• absintină — Substanță amară, cristalină, extrasă din pelin, care constituie principiul activ principal al plantei. În plan metaforic și filozofic, absintina reprezintă chintesența rigorii etice, elementul izolat prin analiză care provoacă reacția de respingere sau de trezire a conștiinței în fața compromisului moral, acționând ca un catalizator al adevărului incomod.
• absintism — Stare patologică, fizică și psihică, provocată de consumul cronic și abuziv de absint, caracterizată istoric prin halucinații, convulsii și degradare mentală rapidă. În filozofia morală și etica socială de la sfârșitul secolului al XIX-lea, absintismul a fost analizat nu doar ca o simplă afecțiune medicală, ci ca un simptom major al decadenței sociale, o evadare auto-distructivă din realitate și o prăbușire a simțului datoriei morale în fața nihilismului existențial.
• absintomanie — Dorință impulsivă, nestăpânită și patologică de a consuma absint; mania compulsivă a intoxicării cu licoare de pelin. Din perspectivă etică și filozofică, absintomania reprezintă faza extremă a alienării voinței, un stadiu în care libertatea interioară a individului este complet anihilată de dependență, transformând actul de creație boem într-o sclavie mentală și morală absolută.
• Absirt — Personaj din mitologia greacă (cunoscut și sub numele de Apsyrtos), fratele Medeei, ucis și dezmembrat de aceasta pentru a-și încetini tatăl (Eete) în urmărirea argonauților. În filozofia morală, hermeneutică și psihanaliza timpurie, numele lui este utilizat ca un arhetip conceptual sau metaforă pentru jertfa inocentă, fragmentarea brutală a legăturilor morale de sânge și sacrificiul de sine tragic în numele unei pasiuni oarbe sau al unei ambiții devastatoare.
• Absolom — Variantă ortografică și fonetică pe larg răspândită în vechile manuscrise românești pentru numele biblic Absalom, al treilea fiu al regelui David, cunoscut pentru frumusețea sa remarcabilă și pentru revolta sângeroasă declanșată împotriva propriului tată. În filozofia morală, teologie și hermeneutică, numele său constituie un arhetip conceptual absolut pentru mândria nemăsurată (hubris), trădarea filială, nesăbuința tinereții și consecințele tragice ale uzurpării autorității legitime.
• absoluitate — Formă arhaică, rară sau regională a substantivului abstract „absolutism” ori „absolutitate”, întâlnită sporadic în traducerile timpurii de texte filozofice și juridice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În plan conceptual, termenul desemna starea sau calitatea a ceea ce este suveran, necondiționat, independent de orice relație externă ori deținerea unei autorități morale și politice totale, care nu suportă nicio limitare normativă.
• absolut — 1. Adjectiv și adverb care exprimă ceva complet, desăvârșit, total, care nu depinde de nimic altceva și nu suferă nicio limitare sau condiționare. 2. Substantiv neutru (cu majusculă: Absolutul): concept metafizic fundamental care desemnează realitatea ultimă, perfectă, necondiționată și infinită, divinitatea sau fundamentul ultim al existenței. În etică, termenul definește valorile morale imuabile (cum ar fi Binele sau Adevărul) care rămân valabile indiferent de contextul istoric ori cultural.
• absolutamente — Adverb cu valoare livrescă sau retorică ce exprimă o modalitate totală, deplină, necondiționată și fără nicio rezervă; cu totul, în mod absolut. În dezbaterile filozofice și argumentația etică, termenul este utilizat pentru a întări caracterul axiomatic, imuabil sau categoric al unei afirmații, al unui principiu moral ori al unei datorii care nu suportă nuanțări circumstanțiale.
• absolutistic — Variantă adjectivală livrescă, parțial învechită sau neologistică (preluată după modelul german ori anglo-saxon), sinonimă cu termenul 'absolutist'. În filozofia morală și epistemologie, termenul califică o abordare, o doctrină sau o mentalitate care tinde să reducă complexitatea realității sau a dilemelor etice la principii fixe, rigide și necondiționate, refuzând orice nuanțare empirică, istorică sau culturală.
• absolvare — Formă substantivală arhaică sau rară a acțiunii de a absolvi, utilizată în trecut ca variantă grafică și fonetică pentru „absolvire”. În filozofia moralei și etică, termenul descria procesul dinamic de eliberare a unui individ de consecințele unei abateri normative, punând accentul pe actul asumat de iertare sau de ridicare a unei obligații morale.
• absolvat — Forma de participiu trecut a verbului „a absolvi”, utilizată cu valoare adjectivală pentru a descrie o persoană, o acțiune sau o entitate care a fost iertată, dezlegată de o vină ori exonerată de o obligație normativă sau penală anterioară. În dezbaterile de etică și filozofie morală, termenul califică subiectul care a parcurs cu succes un proces de penitență sau analiză juridică, fiindu-i restaurată integral demnitatea și puritatea morală în fața comunității.
• absorbitor — 1. Substantiv neutru sau masculin desemnând un aparat, un corp sau o substanță care absoarbe gaze, lichide ori energii. 2. Adjectiv sinonim cu 'absorbant'; acaparator, care captează integral resursele sau atenția. 3. În ontologia socială și etică, termenul descrie metaforic instanța, instituția sau filosoful altruist care funcționează ca un ecran protector pentru comunitate, preluând, reținând și neutralizând conflictele, suferințele ori energiile distructive din jur.
• adetorie — Termen arhaic ce desemnează o datorie morală, o obligație socială, o îndatorire firească sau o responsabilitate legată de respectarea datinilor și tradițiilor unei comunități. În limbajul bisericesc ori administrativ vechi, adetoria exprima conformarea structurală la rânduielile stabilite, fiind privită ca o normă de conduită etică față de familie, comunitate sau divinitate.
• adevăr — Concordanță deplină între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; reflectare fidelă a realității în gândire; ceea ce corespunde realității, fapt cert, incontestabil. În sens structural și filosofic, reprezintă o valoare de drept axiomatică ce fundamentează cunoașterea științifică, etica socială și sistemele juridice, opunându-se minciunii, erorii sau iluziei.
• adiafor — Care este indiferent din punct de vedere moral ori religios; fapt, acțiune sau element care nu este nici bun, nici rău, nefiind nici ordonat, nici interzis de vreo lege sacră ori normă etică. În sens istoric și structural, conceptul provine din stoicismul grecesc și descrie aspectele exterioare ale vieții care nu influențează în mod direct virtutea sau mântuirea sufletului.