#filozofie

• abjecțiune — Stare de degradare morală extremă, josnicie profundă sau ticăloșie care provoacă repulsie și dispreț. În sens filozofic și psihologic, termenul desemnează fie fapta sau comportamentul care încalcă flagrant normele demnității umane, fie sentimentul de auto-depreciere și umilință totală resimțit de un individ în fața propriei decăderi sociale sau morale.
• ablastie — Concept abstract utilizat în filozofia modernă și epistemologie pentru a desemna absența completă a germenilor de dezvoltare spirituală, intelectuală sau conceptuală; o stare de sterilitate creativă totală sau incapacitatea unei doctrine de a mai genera idei noi ori evoluție teoretică. Spre deosebire de ignoranță, termenul pune accentul pe lipsa intrinsecă de potențial evolutiv din cadrul unui sistem de gândire.
• ablepsie — Concept abstract utilizat în filozofie și psihologia socială pentru a desemna orbirea mentală, lipsa de discernământ, incapacitatea totală de a percepe sau înțelege un adevăr evident ori o realitate factuală; stare de obtuzitate intelectuală profundă provocată de dogmatism sau prejudecăți. Spre deosebire de neștiință, termenul subliniază un blocaj cognitiv autoindus sau sistemic care împiedică reflecția critică.
• ablucrare — Termen filozofic și lingvistic creat de Mihai Eminescu, semnificând împlinire, desăvârșire sau procesul de șlefuire și eliminare a lipsurilor dintr-o formă de exprimare ori dintr-un sistem dialectal. Conceptul este format prin calc lingvistic după modelul germanic 'abarbeiten' și este utilizat în critica literară pentru a descrie evoluția organică a limbii prin cultură.
• aborigenitate — Calitatea, starea sau însușirea de a fi aborigen, autohton sau băștinaș; ansamblul caracteristicilor identitare, culturale, istorice și juridice care definesc apartenența originară a unei populații sau a unui individ la un anumit teritoriu geografic înainte de apariția proceselor de colonizare ori migrație externă; (în filozofia culturii) legătură primordială, spirituală și indisolubilă între o comunitate umană și pământul natal străvechi.
• abscons — Termen livresc utilizat pentru a descrie un concept, o idee, o motivație sau un text ascuns, tăinuit, obscur, greu de pătruns sau complet inaccesibil înțelegerii imediate. În filozofia morală și etică, cuvântul califică adesea intențiile disimulate, raționamentele criptice sau adevărurile ezoterice care necesită un efort profund de decodificare și interpretare.
• absconsitate — Substantiv abstract ce desemnează starea, calitatea sau caracterul a ceea ce este ascuns, obscur, indescifrabil sau complet tăinuit înțelegerii și rațiunii. În epistemologie și filozofia moralei, termenul face referire la impenetrabilitatea conceptuală a anumitor sisteme de gândire sau la obscuritatea deliberată a unor principii etice greu de justificat rațional.
• absconzitate — Variantă ortografică și fonetică rară sau arhaică a substantivului abstract 'absconsitate', utilizată în trecut pentru a desemna starea, calitatea sau caracterul a ceea ce este profund ascuns, obscur, tăinuit sau indescifrabil. În textele filozofice și eseurile morale timpurii, termenul sublinia impenetrabilitatea conceptuală sau bizareria unui discurs care masca adevărata intenție etică ori dogmatică a autorului în spatele unei ambiguități deliberate.
• absent — 1. Adjectiv care descrie o persoană care nu se află de față în locul unde ar trebui sau ar fi fost de așteptat să fie; lipsă. 2. Figurat: distras, cufundat în gânduri, neatent la realitatea imediată. 3. În filozofia morală și ontologie, termenul definește categoria non-prezenței, lipsa unui element esențial (cum ar fi absența binelui sau a valorilor etice dintr-o acțiune) ori un principiu abstract care deși nu se manifestă fizic, influențează dinamica realității.
• absența — A lipsi dintr-un loc, dintr-o colectivitate sau dintr-o situație în care prezența era obligatorie, necesară sau așteptată; a nu fi de față. În filozofia morală și ontologie, verbul este utilizat metaforic pentru a descrie retragerea, neparticiparea sau suspendarea deliberată a unui principiu călăuzitor, a unei valori sau a datoriei etice dintr-un anumit context existențial.
• absentat — Forma de participiu trecut a verbului „a absența”, utilizată cu valoare adjectivală pentru a descrie o stare, un principiu, o valoare sau un individ care a lipsit ori s-a retras dintr-un cadru asumat. În dezbaterile de etică și ontologie, termenul califică elementul axiologic care a fost suspendat în mod conștient, lăsând un vid moral sau o discontinuitate în aplicarea normelor de conduită.
• absinthium — Denumirea științifică latină a pelinului (Artemisia absinthium), utilizată în textele savante, medicale și filozofice vechi pentru a desemna esența amărăciunii absolute. În filozofia morală și exegeza textelor sacre, termenul este utilizat ca un arhetip conceptual pentru suferința curățitoare, asprimea vieții ascetice sau consecințele amare ale rătăcirii etice și spirituale.
• absintină — Substanță amară, cristalină, extrasă din pelin, care constituie principiul activ principal al plantei. În plan metaforic și filozofic, absintina reprezintă chintesența rigorii etice, elementul izolat prin analiză care provoacă reacția de respingere sau de trezire a conștiinței în fața compromisului moral, acționând ca un catalizator al adevărului incomod.
• absintism — Stare patologică, fizică și psihică, provocată de consumul cronic și abuziv de absint, caracterizată istoric prin halucinații, convulsii și degradare mentală rapidă. În filozofia morală și etica socială de la sfârșitul secolului al XIX-lea, absintismul a fost analizat nu doar ca o simplă afecțiune medicală, ci ca un simptom major al decadenței sociale, o evadare auto-distructivă din realitate și o prăbușire a simțului datoriei morale în fața nihilismului existențial.
• absintomanie — Dorință impulsivă, nestăpânită și patologică de a consuma absint; mania compulsivă a intoxicării cu licoare de pelin. Din perspectivă etică și filozofică, absintomania reprezintă faza extremă a alienării voinței, un stadiu în care libertatea interioară a individului este complet anihilată de dependență, transformând actul de creație boem într-o sclavie mentală și morală absolută.
• Absirt — Personaj din mitologia greacă (cunoscut și sub numele de Apsyrtos), fratele Medeei, ucis și dezmembrat de aceasta pentru a-și încetini tatăl (Eete) în urmărirea argonauților. În filozofia morală, hermeneutică și psihanaliza timpurie, numele lui este utilizat ca un arhetip conceptual sau metaforă pentru jertfa inocentă, fragmentarea brutală a legăturilor morale de sânge și sacrificiul de sine tragic în numele unei pasiuni oarbe sau al unei ambiții devastatoare.
• absoarbe — A îngloba, a încorpora sau a reține un corp, un lichid, o energie ori, în sens figurat, a capta total atenția, resursele sau identitatea cuiva. În filozofia morală și ontologie, verbul descrie procesul prin care un sistem ideologic dominant, o comunitate sau o datorie supremă asimilează complet individualitatea unui subiect, dizolvându-i autonomia etică și integrându-l într-o structură colectivă mai amplă.
• Absolom — Variantă ortografică și fonetică pe larg răspândită în vechile manuscrise românești pentru numele biblic Absalom, al treilea fiu al regelui David, cunoscut pentru frumusețea sa remarcabilă și pentru revolta sângeroasă declanșată împotriva propriului tată. În filozofia morală, teologie și hermeneutică, numele său constituie un arhetip conceptual absolut pentru mândria nemăsurată (hubris), trădarea filială, nesăbuința tinereții și consecințele tragice ale uzurpării autorității legitime.
• absoluitate — Formă arhaică, rară sau regională a substantivului abstract „absolutism” ori „absolutitate”, întâlnită sporadic în traducerile timpurii de texte filozofice și juridice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În plan conceptual, termenul desemna starea sau calitatea a ceea ce este suveran, necondiționat, independent de orice relație externă ori deținerea unei autorități morale și politice totale, care nu suportă nicio limitare normativă.
• absolut — 1. Adjectiv și adverb care exprimă ceva complet, desăvârșit, total, care nu depinde de nimic altceva și nu suferă nicio limitare sau condiționare. 2. Substantiv neutru (cu majusculă: Absolutul): concept metafizic fundamental care desemnează realitatea ultimă, perfectă, necondiționată și infinită, divinitatea sau fundamentul ultim al existenței. În etică, termenul definește valorile morale imuabile (cum ar fi Binele sau Adevărul) care rămân valabile indiferent de contextul istoric ori cultural.