#acata

• acăța — A prinde, a suspenda sau a fixa un obiect de un suport (cui, ramură, colț ascuțit); a agăța. La forma reflexivă, înseamnă a se apuca strâns cu mâinile, unghiile sau ghearele de ceva înalt pentru a se sprijini ori a se urca. În sens figurat, exprimă acțiunea de a deveni insistent sau sântâreț, nelăsând pe cineva în pace, sau acțiunea unei plante de a se fixa prin cârcei. Deși reprezintă o formă de bază moștenită, a pierdut treptat teren în limba modernă în favoarea variantei mai comune 'agăța'.
• acățăcios — Care are proprietatea sau tendința de a se prinde, de a se fixa ori de a se agăța cu ușurință de suprafețe, haine sau alte plante; agățător. În terminologia populară rurală, adjectivul descrie plantele agățătoare cu spini mari sau cârcei pronunțați (cum sunt mărăcinii, iedera sau scaieții) și, în sens figurat, o persoană extrem de sâcâitoare, insistentă sau certăreață de care nu poți scăpa ușor.
• acatafazie — Tulburare severă a limbajului articulat, de natură neuropsihologică, caracterizată prin incapacitatea pacientului de a formula propoziții sau fraze corecte din punct de vedere sintactic și gramatical, deși abilitatea de a pronunța cuvinte izolate și înțelegerea sensului acestora rămân intacte. Acest simptom apare de regulă în urma unor leziuni cerebrale focale sau în cadrul unor afecțiuni neurodegenerative specifice, determinând o exprimare fragmentată, agramatică și incoerentă.
• acatagrafie — Afecțiune neuropsihologică caracterizată prin incapacitatea patologică a unui individ de a scrie propoziții sau texte corecte din punct de vedere sintactic, structural și gramatical, deși abilitatea de a copia texte, de a ortografia cuvinte izolate și funcția motorie a mâinii rămân neafectate. Reprezintă echivalentul grafic al acatafaziei, fiind determinată de disfuncții la nivelul zonelor corticale superioare responsabile de organizarea simbolică a limbajului scris.
• acatalectic — Care posedă numărul complet de silabe cerut de structura metrică ideală a unui vers; vers în care ultimul picior ritmic este întreg, nefiind scurtat sau lipsit de silabele finale. În metrica clasică greacă și latină, un vers acatalectic păstrează integritatea prozodică structurală până la capăt, servind ca standard de simetrie ritmică în contrast cu versurile catalectice (trunchiate) sau hipercatalectice (excedentare).
• acatalectică — Forma de feminin a adjectivului acatalectic; caracterizează o structură metrică, o strofă, o cadență sau o poezie în care versurile își păstrează numărul complet de silabe până la capăt. Ca substantiv, definește arta sau tehnica metrică de compunere a versurilor complete, o ramură a prozodiei clasice axată pe perfecțiunea și regularitatea picioarelor ritmice neajustate.
• acățăli — A prinde, a ancora sau a fixa provizoriu un obiect de un suport prin agățare repetată ori superficială; a încurca ușor firele sau hainele în elemente ascuțite. La forma reflexivă, se referă la acțiunea unei persoane sau a unui animal de a se prinde stângaci ori nesigur de o structură înaltă, încercând să se mențină la înălțime. Reprezintă o variantă expresivă sau o derivare locală din familia verbului 'acăța', întâlnită izolat în graiurile transilvănene.
• acățar — Denumire populară și regională atribuită salcâmului (Robinia pseudacacia), un arbore melifer cu flori albe, parfumate și ramuri spinoase. În terminologia rurală din anumite zone carpatice și transilvănene, numele provine direct de la capacitatea spinilor săi de a agăța sau prinde hainele trecătorilor, fiind utilizat frecvent pentru stabilirea gardurilor vii și protejarea hotarelor.
• acățărare — Acțiunea de a se acățăra și rezultatul ei; urcarea, escaladarea sau ridicarea cu efort pe o suprafață abruptă, stâncoasă ori înaltă prin prindere fermă cu mâinile și picioarele; cățărare. În contextul graiurilor vechi carpatice, termenul denumea mișcarea laborioasă a păstorilor sau vânătorilor pe versanții muntoși, fiind o formă arhaică nativă înlocuită complet în limba modernă standard de derivatul 'cățărare'.
• Acățărat — Care s-a urcat, s-a ridicat sau s-a suspendat cu efort pe o suprafață înaltă ori abruptă; cățărat. Se folosește pentru a descrie o persoană sau un animal aflat la înălțime într-o poziție relativ instabilă, ori o plantă agățătoare care s-a fixat și s-a întins pe un suport vertical. Reprezintă participiul trecut al verbului regional 'acățăra', înlocuit în limba modernă literară de forma 'cățărat'.
• acățărător — Care are capacitatea, structura anatomică sau tendința de a se urca, de a se fixa și de a se întinde pe un suport vertical (perete, pom, stâncă) cu ajutorul cârceilor, al rădăcinilor adventive sau al spinilor; agățător. În context rural, termenul se aplică lăstarilor de viță-de-vie sălbatică sau murelor și, în sens figurat, unui individ oportunist care încearcă să escaladeze ierarhiile sociale prin mijloace dubioase. Reprezintă o variantă arhaică locală înlocuită în standardul modern de 'cățărător'.
• acătare — Acțiunea de a acăța și rezultatul ei; prinderea, suspendarea sau fixarea unui obiect într-un element ascuțit sau proeminent; agățare. În context meșteșugăresc arhaic, termenul se referea și la prinderea firelor de urzeală în cârligele războiului de țesut sau la fixarea uneltelor agricole în grinzi, reprezentând o variantă fonetică veche ce a fost treptat înlocuită de termenul literar modern 'agățare'.
• acătărea — În mod corespunzător, bine, cum se cuvine; exact așa cum trebuie. Reprezintă o variantă adverbială rară sau o formă accentuată regional a termenului 'acătare', utilizată în graiurile vechi din anumite zone rurale pentru a întări ideea că o acțiune a fost îndeplinită în mod satisfăcător sau conform standardelor tradiționale.
• Acățari — Comună în județul Mureș, Transilvania, România, formată din reședința cu același nume și alte opt sate componente. Localitatea, atestată documentar încă din secolul al XIV-lea sub denumiri ce făceau referire la pădurile de salcâmi sau vegetația specifică zonei (legat etimologic de cuvântul 'acățar'), este cunoscută istoric pentru comunitatea sa multiculturală, meșteșugurile tradiționale transilvănene și poziționarea strategică pe râul Niraj.
• acătării — Formă de genitiv-dativ sau plural regională a adjectivului invariabil 'acătare', folosită pentru a descrie un lucru sau o persoană de o calitate superioară, aleasă, deosebită sau demnă de stimă; de soi bun. În graiul arhaic, se întrebuințează pentru a evidenția o apartenență la o categorie respectabilă, un statut social recunoscut sau o valoare intrinsecă remarcabilă în raport cu elementele obișnuite.
• acătărilea — Formă articulată sau intensificată regional a adjectivului invariabil 'acătare', desemnând un obiect ori o situație care se prezintă în cel mai înalt grad de conformitate, corectitudine sau excelență locală; cel mai bun dintre toate, exact așa cum se cuvine. Este utilizat în structuri narative vechi pentru a exprima o validare definitivă sau o laudă adusă unui lucru perfect realizat.
• acățat — Care este prins, suspendat sau fixat de un cârlig, cui ori ramură proeminentă; agățat. În sens reflexiv vechi, termenul descrie o plantă care s-a fixat de un suport prin intermediul cârceilor sau o ființă care s-a urcat cu greu într-un loc înalt, rămânând suspendată. Este o variantă fonetică arhaică moștenită, utilizată rar în graiurile contemporane, fiind înlocuită complet în registrul literar modern de forma 'agățat'.
• acățătoare — Plantă care se dezvoltă pe verticală prin prinderea de suporturi străine sau pasăre/animal adaptat la escaladarea trunchiurilor de copaci (având degete opozabile sau gheare puternice, cum sunt ciocănitorile); agățătoare. Ca substantiv feminin regional, desemnează și o unealtă rudimentară, un cârlig ori o frânghie prevăzută cu noduri folosită în gospodărie pentru suspendarea sau tragerea obiectelor grele. În limba literară actuală, conceptul este acoperit de formele 'agățătoare' sau 'cățărătoare'.
• acățător — Care are capacitatea, structura anatomică sau tendința de a se urca, de a se fixa și de a se întinde pe un suport vertical (perete, pom, stâncă) cu ajutorul cârceilor, al rădăcinilor adventive sau al spinilor; agățător. În context rural, termenul se aplică lăstarilor de viță-de-vie sălbatică sau murelor și, în sens figurat, unui individ oportunist care încearcă să escaladeze ierarhiile sociale prin mijloace dubioase. Reprezintă o variantă arhaică locală înlocuită în standardul modern de 'cățărător'.
• acățătură — Locul, punctul sau nodul de prindere unde un obiect este suspendat, fixat ori prins de un element de suport; agățătoare. Reprezintă de asemenea defectul, ruptura sau urma lăsată pe o țesătură (haină, pânză) în urma prinderii accidentale într-un cui sau mărăcine de pe drum. În graiurile meșteșugărești din trecut, termenul se referea și la legătura provizorie făcută de țesătoare pentru a securiza firele de urzeală.