#tulburare de vorbire

• afimia — Formă particulară de afazie motorie caracterizată prin pierderea totală sau parțială a capacității de a executa mișcările articulate necesare vorbirii, deși centrii receptori, înțelegerea limbajului scris și vorbit, precum și aparatul vocal periferic rămân intacte. În neurologia clinică, afimia este cauzată de lețiuni focale la nivelul lobului frontal stâng, împiedicând coordonarea motorie a cuvintelor.
• alalic — Care aparține alaliei, care se referă la alalie sau care este afectat de această tulburare patologică a limbajului; caracterizat prin incapacitatea structurală sau funcțională de a vorbi și de a articula cuvintele, deși intelectul, funcția auditivă și organele periferice de fonație sunt complet intacte. În termeni clinici, descrie simptomatologia specifică unui pacient (de obicei copil) care nu își poate dezvolta vorbirea din cauza unor disfuncții de dezvoltare sau a unor leziuni la nivelul centrilor nervoși cerebrali superiori.
• alofazie — Tulburare de limbaj sau de vorbire caracterizată prin articularea unor cuvinte sau fraze incoerente, nepotrivite sau complet diferite de cele pe care pacientul intenționează structural să le exprime. Această condiție patologică apare de regulă ca simptom în afaziile senzoriale, în stările de confuzie mintală severă sau în urma unor leziuni focale localizate în emisferele cerebrale dominante, afectând coerența comunicării.
• alolalie — Tulburare de vorbire sau disfuncție a limbajului caracterizată prin pronunția defectuoasă, inversată sau modificată a cuvintelor, ori prin alterarea structurii logice a frazelor, fără ca pacientul să prezinte leziuni organice ale aparatului fonator sau deficiențe intelectuale grave. Acest fenomen structural de natură funcțională se manifestă adesea în cadrul unor sindroame neurologice timpurii, fiind abordat prin terapii logopedice intensive.
• Anafimie — Formă rară de tulburare de limbaj sau variantă terminologică istorică utilizată uneori în semiologia clinică pentru a descrie incapacitatea structurală sau dificultatea extremă de a exprima stările emoționale, sentimentele sau ideile prin cuvinte coerente; de asemenea, poate fi întâlnit în vechea nomenclatură neurologică ca un echivalent contextual pentru anumite forme de afazie sau dizabilități de articulare verbală asociate cu leziuni cerebrale.
• anartrie — Formă clinică extremă de dizartrie, caracterizată prin pierderea totală a capacității de a articula cuvintele și de a pronunța sunetele vorbirii, ca urmare a unei leziuni severe a sistemului nervos central sau periferic (cum ar fi accidentele vasculare cerebrale, traumatismele craniene ori bolile neurodegenerative). În semiologia neurologică, această tulburare structurală afectează exclusiv funcția motorie a mușchilor implicați în fonație, în timp ce funcția de înțelegere a limbajului și capacitatea de scriere rămân intacte.
• aprozie — Tulburare neurologică manifestată prin incapacitatea patologică a unui individ de a înțelege ori de a produce elementele prozodice ale limbajului vorbit, precum intonația, ritmul, accentul și inflexiunile vocale emoționale. Acest fenomen structural este provocat de leziuni localizate la nivelul emisferei cerebrale nondominante (de regulă cea dreaptă), pacienții vorbind monoton, plat, fără nuanțe afective.