#paradox

• Abilene — Termen utilizat în psihologia medicală, managementul riscului clinic și bioetică prin conceptul 'Paradoxul Abilene'; descrie situația în care o echipă medicală sau un grup de specialiști ia o decizie colectivă greșită (de exemplu, un plan de tratament riscant), deși individual fiecare membru consideră că decizia este incorectă, din cauza fricii de a contrazice consensul aparent al grupului.
• Acacia armata — O specie arborescentă sau arbustivă spinoasă, nativă din Australia, recunoscută oficial în taxonomia modernă sub denumirea acceptată de 'Acacia paradoxa', dar utilizată frecvent în literatura istorică și horticolă sub sinonimul 'Acacia armata'. Planta se distinge printr-un coronament dens, ramificații unghiulare acoperite cu spini stipulari ascuțiți și filodii asimetrice, ondulate, care îi conferă un aspect impenetrabil; din acest motiv, a fost utilizată istoric pentru crearea de garduri vii defensive, fiind apreciată simultan pentru inflorescențele sale globuloase de un galben intens.
• Allais — Nume de familie francez de rezonanță mondială, consacrat în știință în special prin Maurice Allais (1911–2010), renumit economist și fizician francez, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1988. Numele său este asociat cu fenomene paradoxale din teoria deciziei (Paradoxul lui Allais) și din fizică (Efectul Allais privind comportamentul pendulului în timpul eclipselor).
• antilogic — Care contravine legilor logicii formale, rațiunii sau bunului-simț; care prezintă o structură contradictorie ce elimină posibilitatea deducției coerente. În sens filosofic, descrie un raționament aberant, o paradigmă absurdă sau un sistem de gândire paradoxal ce sfidează principiile fundamentale ale identității și non-contradicției.
• antilogie — Contradicție între două idei, afirmații, legi sau principii logice, care sunt altfel considerate valabile în mod izolat; argumentație contradictorie sau figură de stil bazată pe o opoziție conceptuală directă. În sens structural și dialectic, reprezintă o formă de antinomie sau paradox utilizată istoric în retorica clasică pentru a deconstrui discursul adversarului.
• antimonie — Formă arhaică, variantă rară sau alterare lingvistică pentru antinomie, ce desemnează o contradicție profundă dintre două legi, principii, idei sau concluzii care sunt altfel considerate valabile în mod izolat; structural, reprezintă un paradox logic sau o opoziție conceptuală insurmontabilă utilizată în argumentația filosofică ori dialectică.
• antinomic — Care conține o antinomie sau se referă la o antinomie; care exprimă o contradicție profundă și aparent insolubilă între două legi, principii, teze sau concluzii, deși fiecare dintre ele este considerată valabilă, demonstrabilă din punct de vedere logic sau justificată istoric și juridic.
• antinomie — Contradicție insolubilă între două legi, două dispoziții juridice sau două teze filosofice deopotrivă de logice, raționale și aparent demonstrabile; în sistemul kantian, reprezintă conflictul inevitabil în care intră rațiunea pură cu ea însăși atunci când încearcă să conceapă infinitul sau absolutul prin intermediul lumii fenomenale.
• antinomosie — Termen tehnic rar utilizat pentru a descrie o figură de stil sau un procedeu discursiv în care se folosesc concepte sau denumiri contradictorii pentru a exprima o realitate profundă; conflict semantic sau lexical controlat, înrudit cu oximoronul sau antiteza, menit să scoată în evidență o incompatibilitate structurală a limbajului.
• aporem — Problemă dificilă, dilemă teoretică sau paradox logic aparent insolubil, care apare în cursul unui raționament atunci când două argumente contradictorii par la fel de bine fundamentate și raționale; enunț care generează o aporie. În logica aristotelică sau în disputele scolastice, conceptul descrie un nod conceptual ce blochează progresul deducției raționale până la rezolvarea contradicțiilor.
• aporetic — Care se referă la aporie, specific unei stări de îndoială teoretică, incertitudine conceptuală sau paradox logic; caracterizat prin prezența unor dificultăți raționale aparent insolubile. În filozofia antică, în special în dialogurile timpurii ale lui Platon, termenul descrie un mod de investigație ce conduce interlocutorii într-un impas intelectual, lăsând problema deschisă tocmai pentru a stimula reflecția critică profundă.
• aporetică — Doctrină, disciplină sau metodă filozofică ce se ocupă cu studiul, inventarierea și analiza sistematică a aporiilor, a paradoxurilor logice și a contradicțiilor teoretice din cadrul unui sistem de gândire; cercetare axată pe natura impasurilor conceptuale. Teoretizată inițial în școlile antice de dialectică, reprezintă un instrument critic esențial pentru deconstrucția axiomelor dogmatice și evidențierea limitelor rațiunii umane.
• aporie — Dificultate de ordin rațional, paradox logic sau impas teoretic aparent insolubil, care apare într-un raționament din cauza existenței unor argumente contradictorii dar la fel de bine fundamentate; nod conceptual nerezolvat. În filozofia antică greacă (de pildă, în paradoxurile lui Zenon sau în dialogurile lui Socrate), reprezintă stadiul de blocaj intelectual menit să demonstreze limitele gândirii dogmatice.
• autonegat — Care a fost respins, infirmat sau anulat de către sine însuși; sistem, concept, enunț sau individ care a trecut printr-un proces de autonegare, pierzându-și astfel validitatea inițială ori identitatea anterioară. În logică și epistemologie, descrie o stare paradoxală în care termenii constitutivi ai unei structuri teoretice se anulează reciproc prin simpla lor enunțare.